RSS

Tag Archives: Thriller

The Ghost Writer


Fiind o fană a genului mistery, am decis sâmbătă să mă uit la The Ghost Writer, în parte și pentru că din distribuție fac parte Ewan McGregor și Pierce Brosnan, doi actori pe care îi apreciez, cu toate că în ultima vreme nu au jucat în nici un film mai titrat.

Despre The Ghost Writer nu știam nimic în afară de semnificația titlului, pe care am aflat-o dintr-un alt film, cu nimeni alții decât Johnny Depp și John Turturo în rolurile principale, așa că nu am avut nici o așteptare din nici un punct de vedere – slavă domnului!

Filmul începe cu prezentarea unei oportunități nesperate pentru un scriitor (nu îi aflăm numele niciodată) care se află într-o pană de inspirație, jucat de Ewan McGregor. Acestuia îi sunt oferiți 250.000 de dolari pentru a edita și rescrie autobiografia prim ministrului britanic Adam Lang (Pierce Brosnan) fără a primi ulterior nici un fel de recunoaștere oficială. Tot ceea ce i se divulgă scriitorului la momentul respectiv este că autobiografia ar face o grămadă de bani dacă ar fi fost bine scrisă și că un alt “scriitor fantomă” a lucrat la ea până în momentul în care s-a sinucis…

Până aici nimic nou, sau șocant, poate doar faptul că ăsta

este James Blushi…

Scriitorul pleacă un pic cam zăpăcit de la întâlnire, iar pe drum este și jefuit de manuscrisul primit de la editură. Imediat își dă seama că ceva nu este în regulă cu sarcina curentă, dar din păcate este prea târziu să dea înapoi, iar 250.000 de dolari sunt un pic cam mulți bani pentru a putea fi refuzați din cauza unor bănuieli.

Fără tragere de inimă scriitorul pleacă în Statele Unite la reședința oficială a lui Lang, o casă incredibil de rece și sterilă, poziționată pe o plajă de o anostitate greu de întrecut.

Și cu toate că mobila proiectată de Walter Knoll este visul erotic al oricărui manager cu birou propriu, în The Ghost Writer este folosită excesiv, chiar și pentru atmosfera dorită.

Odată ajuns la reședința ministrului, scriitorul este întâmpinat de echipa acestuia de bodyguarzi și de asistenta personală, Amelia Bly, jucată de Kim Cattrall, care cu toate că este de origine britanică, are unul din cele mai proaste accente pe care le-am auzit vreodată.

Rescriind manuscrisul scriitorul face cu timpul cunoștință și cu soția lui Adam Lang, Ruth (Olivia Williams), un personaj ușor depresiv și nevrotic, care îi oferă scriitorului diferite detalii și informații mai intime din viața prim ministrului.

În timp ce intriga progresează aflăm că Lang este implicat într-un scandal anex al războiului din Irak, fiind acuzat de Curtea Internațională de Justiție că a aprobat arestarea și torturarea ilegală a unor persoane suspectate de terorism.

Conspirația ia proporții și mai mari atunci când scriitorul descoperă că Lang a fost la facultate împreună cu un fost agent CIA și că predecesorul său se poate să fi fost omorât.

Din acest punct acțiunea progresează mult mai alert, rămânând însă în același timp credibilă și consecventă în detalii.

Atmosfera filmului este întreținută cu atenție până la sfârșit într-un ritm mai degrabă plictisitor, iar tonurile generale de gri și bej devin obositoare deja din prima jumătate a filmului. Ewan, Williams și Brosnan joacă cu toții bine, restul ansamblului se descurcă ok, iar sentimentul de pericol este prezent pe tot parcusul filmului, Polanski dovedind încă odată că nu e nevoie de scene grafice sau prea explicite pentru a face Amenințarea simțită.

Subiectul este și el unul recent, prezentat într-o manieră minimalistă și tocmai de aceea foarte eficientă, o ușoară aluzie la Tony Blair și relația acestuia foarte amiabilă cu administrația Statelor Unite. De aplaudat mai este și verosimilitatea situaților, a lipsei de exagerări și a ritmului reținut al filmului, o schimbare binevenită de la thrillerele curente, încărcate de coincidențe și revelații.

Per total The Ghost Writer este un film un pic cam ciudat, care iese din tipare cu o acțiune simplă și clară, dar cu o linie foarte subțire între lent și plictisitor. L-aș recomanda mai degrabă fanilor genului, sau ai actorilor.

 
7 Comments

Posted by on 22 September 2011 in Filmul de aseară

 

Tags: , , , , , , ,

14. The Name of The Rose

Pe o scală de la 1 la 10 a stilului anticalofil, Numele trandafirului are un scor de 15. E atât de grotesc, incât a rămas întipărit în mintea oamenilor care l-au vizionat ca având cele mai urâte personaje prinse vreodată pe peliculă. Impresia e atât de puternică încât în unele cazuri dă naștere la reacții de genul “Numele Trandafirului? Nu e filmul ăla cu oamenii cu fețe de porci?”… True story!

Și ca să nu credeți că cineva exagerează:

     Oricât de multe personaje hidoase a jucat de-a lungul vieții, tot nu mă pot împăca cu gândul că ăsta e Ron Perlman

Cu toate că acest aspect al filmului ar putea convinge unele persoane că ar fi mai bine să sară peste acest film, restul compensează din plin. Numele Trandafirului, ecranizare a cărții cu același nume de Umberto Eco este o extrem de fidel originalului – un film foarte, foarte bun, o combinație perfectă de suspans, mister, istorie și filozofie.

Călugării William din Baskerville (Sean Connery) și Adso din Melk (Christian Slater) călătoresc spre o mănăstire benedictină din nordul Italiei unde urmează să aibă loc un sinod ecumenic foarte important. Cu câteva zile înainte de acesta în mănăstire are loc un eveniment cu totul neașteptat – un călugăr se sinucide, iar William, cunoscut pentru inteligența sa, care i-a folosit în trecut și în postul de inchizitor, este rugat să investigheze cauzele.

Pe măsură ce William înaintează în investigația sa cu ajutorul lui Adso, intriga ia proporții, iar noi avem parte de mesaje criptate, cerneluri magice, labirinturi, forțe malefice, chiar și simbolica scenă din cimitir în miez de noapte, singura dată însă când nu pare a fi un clișeu obosit.

Indiciile îl duc pe fostul inchizitor William foarte aproape de un adevăr greu de înghițit, dar deloc surprinzător, cu toate că finalul va fi o surpriză pentru mulți. Dar meritul filmului nu se află numai în poveste, ci și în ideile dezbătute pe marginea acesteia.

Pe drumul său spre adevăr William trebuie să înfrunte scepticismul și misticismul colegilor călugări, superstițiile acestora, călugări absolutiști cu porniri criminale și în final un fost adversar din tinerețe – Gui, un alt inchizitor, cunoscut pentru metodele brutale de “judecată”.

De o acurațete rar întâlnită, atât cartea, cât și filmul descriu fidel viața unui călugăr din Evul Mediu, în care gândirea liberă este permisă atâta timp cât coincide cu canoanele bisericești, iar Diavolul este văzut de fețele bisericești la orice colț, gata să sară oricând pe oamenii atât de ușor coruptibili.

Dacă povestea în sine este o alegorie, personajele sunt de asemenea simbolice – Adso tânărul crud, naiv, care va fi maturizat de experiența din mănăstire, William un Sherlock Holmes al călugărilor, un om treaz printre beți reprezintă partea deschisă spre progres și noutate a Bisericii, Jorge bătrânul fixat în credința sa, care pentru el reprezintă singurul adevăr, Abatele preocupat mai mult de renumele mănăstirii decât de oamenii care mor de foame la porțile sale, Fata și Salvatore – singurele pete de culoare din griul apăsător al mănăstirii.

Numele Trandafirului te captivază mai ales prin atmosfera creată, un amestec unic de sumbru, grotesc și comic, care rămâne cu tine mult timp după ce filmul s-a terminat. La fel ca și în Lista lui Schindler culorile sunt folosite sugestiv, tonurile de gri și bej fiind dominante cu câțiva stropi de pasiune ici colo.

Arhitectura este singurul element frumos din film, un lucru care nu poate fi întâmplător într-o poveste în care, dogmele la fel ca și oamenii care le creează sunt trecătoare, dar pietrele rămân.

Jocul actorilor este de asemenea superb, Sean Connery este la înălțimea așteptărilor, cu toate că trecea printr-un impas în cariera sa de actor iar Christian Slater este extrem de convingător în rolul său de novice, probabil și din cauză că avea 15 ani. Aș fi spus că din acest punct de vedere scena cu fata făr di nume este un pic cam incomodă, dar după Notes on a scandal, pare o nimica toată…

Restul distribuiției este la același nivel, Ron Perlman ar fi meritar sincer un Oscar pentru Salvatore, l-a jucat la perfecție.

Numele Trandafirului este în consecință un film clasic, cum nu am mai văzut de multă, multă vreme.

 
3 Comments

Posted by on 11 September 2011 in 1001 filme de văzut intr-o viață

 

Tags: , , , , , , , , , , , ,

6. Rear Window

Rear Window este cu siguranță în top 10 pentru mine, pentru că este un film care are de toate – o poveste palpitantă și simplă, astfel încât nu se pierde niciodată în detalii inutile, un actor bun în rol principal (sincer nu pot să zic “actori” pentru că puținele scene ale lui Grace Kelly nu cer un talent actoricesc deosebit), o felie de viață din New York-ul anilor ’50, dar mai ales (preferatul meu) comentariul social descris într-un mod cu totul original. Ca mai toate geniile Alfred Hitchcock își aduce aportul propriu în domeniul de activitate – viața privită ca într-o vitrină.

Povestea filmului se învârte în jurul lui Jeff (James Stewart), un fotograf profesionist obligat să stea în casă datorită unui accident în urma căruia își rupe piciorul. Din când în când este ajutat de Stella, o menajeră cu care discută diferite aspecte ale vieții și Lisa (Grace Kelly), de care este îndrăgostit, dar pe care o consideră prea fragilă (ca să nu zic pițipoancă) pentru a se căsători cu ea.


Ca orice om care a fost obligat să stea în casă la maturitate și trăind înaintea erei internetului, Jeff se plictisește de moarte și își ocupă timpul spionându-și vecinii prin fereastra care dă în curtea blocului său.

Scenele acestea sunt filmate atât de bine, încât senzația de voyeurism ne este transmisă și nouă. Participăm la frânturi din viețile unor oameni într-un mod aproape științific, neîncălcându-le habitatul, sau deranjând ordinea naturală a lucrurilor. Geniul lui Hitchcock se întrevede și din alegerea personajelor, care ar putea fi văzute și ca diferite stadii din viață a unei singure persoane: tânăra balerină care își caută perechea, proaspeții căsătoriți care petrec zile întregi în dormitor, cuplu de vârsta a doua care comunică fără cuvinte, având propria rutină, propriile tabieturi, soții mai în vârstă care se ceartă toată ziua, pianistul singur care lucrează intens la o partitură.


Trebuie să menționez neapărat faptul că întreg complexul de apartamente este construit la scală reală și atât de bine utilat, încât actrița care a jucat-o pe balerină a locuit în apartamentul ei de-a lungul filmărilor, având un calorifer și frigider funcțional. De asemenea sunetele sunt complet naturale, nimic în afară de coloana sonoră fiind adăugat în postproducție.

Pe lângă lumea specifică anilor în care a fost filmat Rear Window, filmul mai abordează și alte teme precum viața din ce în ce mai solicitantă dintr-o metropolă, impactul capitalismului în ascensiune asupra modului de viață, rolul femeii în societate, șansele acesteia de a avea o carieră într-o lume condusă aproape exclusiv de bărbați – o scenă foarte interesantă este cea în care balerina are mai mulți bărbați invitați la ea acasă:

Jeff: She’s like a queen bee with her pick of the drones.
Lisa: I’d say she’s doing a woman’s hardest job: juggling wolves.

Un alt lucru de apreciat la film este umorul sarcastic (just my kind), care este menținut de-a lungul peliculei, fără cădea în penibil, sau clișee.

Dar să revenim la poveste. Într-una din nopți, neputând dormi, Jeff îl vede pe vecinul arțăgos ieșind din dormitor cu un fierăstrău în mână. Ceva timp mai târziu vecinul pleacă de acasă de 3 ori, cărând o valiză grea, numai pentru a se reîntoarce câteva ore mai târziu.

Jeff își dă seama de ce s-a întâmplat, dar cine ar crede așa ceva și mai ales, cum ar putea să dovedească? În plus, nimic explicit nu ne este arătat, deci totul ar putea fi doar o concluzie greșită de-a lui. Pe lângă intriga principală, mai participăm și la evoluția personală a lui Jeff atât în relația cu Lisa, cât și în cea cu viața în general. Restul nu o să îl dezvălui, pentru că adevăratul farmec al filmului nu poate fi redat sub nici o altă formă decât în cea originală.

În final nu mă pot abține să nu adaug câteva din citatele mele preferate:

Jeff: She sure is the “eat, drink and be merry” girl.
Stella: Yeah, she’ll wind up fat, alcoholic and miserable.

Stella: Maybe one day she’ll find her happiness.
Jeff: Yeah, some man’ll lose his.

Lisa: Where does a man get inspiration to write a song like that?
Jeff: He gets it from the landlady once a month. 🙂

Jeff: Why would a man leave his apartment three times on a rainy night with a suitcase and come back three times?
Lisa: He likes the way his wife welcomes him home.

 
 

Tags: , , ,