RSS

Tag Archives: Horror

13. The Green Mile

Am văzut prima oară acest film când aveam 15 ani și scena morții lui Delacroix mă bântuie și acum. A fost o scenă atât de memorabilă încât a doua zi m-am dus direct la bibliotecă și am împrumutat cartea. Pe atunci îmi plăcea foarte mult Stephen King și cu toate că mi-am mai schimbat părerea în timp, The Green Mile este cu siguranță una din cărțile lui cele mai bune, iar ca ecranizare poate fi lejer comparată cu The Shawshank Redemption.

Filmul descrie viața din sectorul de deținuți condamnați la moarte al penitenciarului “Cold Mountain” din Louisiana numit și “Culoarul Verde” datorită culorii care îi acompania pe deținuți până la scaunul electric. Tom Hanks este Paul Edgecomb, șeful sectorului, care pe lângă deținuții periculoși mai are de a face și cu psihopați în uniformă cu pile la conducerea penitenciarului.

Psihopatul în cauză – Percy Wetmore este jucat impecabil de Doug Hutchison, care reușește să redea toate trăsăturile definitorii ale personajului: frustrat, sadic, narcisist și arogant, un amestec care îl face aproape la fel de sinistru ca Eugene Tombs. În plus Percy moare de nerăbdare să vadă o execuție pe viu, deci ne putem aștepta de la început la un dezastru iminent.

Intriga se pune în mișcare odată cu sosirea lui John Coffey (like the drink, only not spelled the same), un uriaș acuzat de omorul brutal a două fetițe, condamnat și el la moarte.

John este, contrar aparențelor, extrem de blând și își petrece timpul plângând, sau stând izolat în celula sa. Lucrurile devin interesante când acesta dă dovadă de puteri supranaturale, vindecându-l pe Paul de infecți urinară care îl chinuia de câteva luni (infecție descrisă inutil de detaliat in carte, mă bucur că nu și în ecranizare)

Încetul cu încetul Paul își dă seama că John este nevinovat, dar cine ar crede în anii ’30 că un negru găsit cu cadavrele celor 2 fetițe în brațe nu este asasinul? Pe lângă asta John este oarecum încet la minte și nu înțelege mai nimic din ce i se întâmplă, având și ușoare pierderi de memorie.

Ritmul filmului este unul lent, dar nu frustrant. Povestea narată la persoana I de Paul ne este dezvăluită plină de suspans și farmec. Prezentul și trecutul sunt alternate dar nu abuziv, iar atmosfera este extrem de captivantă, având un ușor iz de poveste.

Foarte fidel cărții filmul reușește acolo unde atât de multe ecranizări după Stephen King au eșuat – are și elemente umoristice, uneori chiar absurde.

Billy “The Kid” Wharton jucat de Sam Rockwell este sarea și piperul filmului, de la crizele de nervi la chinul la care îl supune pe Percy, cu toate că, la fel ca orice alt aspect din cărțile lui King – nu este ce pare a fi.

Un rol important îl are și Eduard Delacroix, un piroman care se împrietenește cu Mr. Jingles – singurul animal din sectorul morții.

Delacroix este frecvent ținta atacurilor lui Percy pentru că este mic de statură și inofensiv, dar este răzbunat de Mr Jingles care îl enerveză pe Percy până aproape de isterie.

Filmul tratează mai multe subiecte de la sacru și profan la rasism, societatea anilor ’30 în sudul Statelor Unite, problema oamenilor instabili în funcții de putere, pedeapsa capitală și natura dreptății. Este genul de film care te captivează și te pune pe gânduri o perioadă bună după vizionare și nu numai datorită elementului “horror”.

În plus este una din cele mai bune ecranizări și unul din puținele filme în care toți actorii joacă bine. Fără îndoială un clasic.

Advertisements
 
5 Comments

Posted by on 26 August 2011 in 1001 filme de văzut intr-o viață

 

Tags: , , , , , , , , , , ,

12. Dark City

Cum să strici munca unui regizor în câțiva pași simpli: iei un film cu un scenariu îndrăzneț și original, tai scene importante, obligi regizorul să introducă un monolog inutil la începutul filmului care dă de gol cele mai interesante aspecte ale scenariului și reduci viziunea scenaristului la nivelul unui idiot pentru că ți se pare prea îndrăzneață. But fear not, toate greșelile au fost îndreptate odată cu lansarea ediției director’s cut, pe care o voi prezenta aici.

Dark City a avut foarte puține șanse la celebritate în 1998, când a fost lansat, în mare parte datorită filmului Titanic, dar și din cauza unei campanii publicitare slabe. Cu trecerea anilor însă, a devenit un cult, în special printre fanii genului SF, cu toate că este mult, mult mai mult decât un film științifico-fantastic.

Dark City începe cu o scenă emblematică, simbol al trecerii timpului, dar și al orei vrăjitoarelor, în care orice este posibil.

Nu avem mult de așteptat și îl vedem pe Rufus Sewell (în aproape toată splendoarea lui) într-o baie în care nu își amintește cum a ajuns, sau de ce. De fapt nu își amintește prea bine nici măcar cine e.

Curând este sunat de doctorul Schreber (Keifer Sutherland), care îi explică că tot ce se întâmplă are un motiv și că trebuie să fugă cât mai repede din hotel.

La plecare află(m) că pe necunoscutul din baie îl cheama John Murdoch și că a stat 3 săptămâni în hotel, cu toate că nu își amintește nimic. Complet confuz John are o singură pistă – o carte poștală cu Shell Beach, singurul loc care îi zice ceva.

      Genial joc de lumini, mai ales într-un film în care contrastul lumină/întuneric are un rol foarte important

În timp de John încearcă să ajungă la Shell Beach, Emma (o foarte tânără Jennifer Connelly) soția lui este contactată de doctorul Schreber, care îi spune că John suferă de o cădere nervoasă și că poate deveni foarte periculos, dacă nu este găsit. În același timp orașul este în panică datorită unui criminal în serie, care nu a fost încă prins. Dun dun DUN!

Cu cât John petrece mai mult timp în oraș, cu atât mai bizară pare toată lumea înconjurătoare. Orașul pare a fi cufundat într-o noapte eternă, în care clădirile și obiectele din jur se schimbă aproape constant, dar și mai ciudat de atât este faptul că și el are abilitatea de a produce schimbări în lumea înconjurătoare: poate manifesta uși, sau dezintegra pereți.

Pe urmele lui sunt niște “oameni” foarte ciudați, care vor să-l omoare cu orice preț și care par a deține aceleași puteri, care colaboreză cu doctorul Schreber din motive obscure.

                                    Mie mi s-au părut a fi și un omagiu adus lui Max Schreck

În timp ce John încearcă să înțeleagă ce se întâmplă în jurul lui, Emma cere ajutorul inspectorului Frank Bumstead (William Hurt) pentru a-l găsi, iar acesta este convins că John este criminalul, cu toate că vizita la un fost coleg – actual nebun îl pune pe gânduri în multe privințe, moment din care filmul se îndreaptă spre marea dezvăluire.

Dark City este un film noir excepțional de bun, fiind tătuca multor idei actualmente folosite în exces în filme, o combinație, dacă vreți, între The Matrix și The Adjusment Bureau, dar cu accentul pus pe elementul uman și esența acestuia. Teme precum adevărata natură a realității, sau a identității umane sunt dezbătute foarte subtil, iar per total poate fi văzut și ca o mis en scène a mitului peșterii de Plato. Nu uitați, este vorba de un film lansat în 1998, cu toată că atmosfera este tipică mai degrabă pentru anii ’80 și o mare parte din timp am avut impresia că ar putea fi fratele geamăn serios al lui Brazil.

Actorii joacă toți bine, Rufus Sewell are un rol mai mic decât ai crede pentru un personaj principal, dar se descurcă binișor pentru un actor care trecuse de 3 ani la cinematografie.

Relația lui John și Emma este foarte interesantă, mai ales pentru că nu devine elementul central al poveștii și nici nu este prezentată ca fiind cel mai romantic lucru de la Romeo și Julieta încoace.

                De obicei scenele de genul mi se par prea teatrale, dar asta a avut ceva special

A da și Dark City este filmul de debut al Melissei George. 😀

 
 

Tags: , , , , , ,

Insidious

Insidious este un film cu un pedigree de campion, fiind realizat de scriitorii seriei Saw (din care mie personal îmi place doar primul film) si de producătorul filmului Paranormal Activity (care m-a lăsat  pentru câteva zile cu inabilitatea de a vizita bucătăria în timpul nopții). Filmul seamănă mai mult cu cel din urmă, fiind pe scurt Poltergeist fără celebrul televizor.

Secvența de început te duce cu gândul la filmele horror clasice ale aniilor ’50 datorită coloanei sonore și a efectelor vizuale folosite. De fapt mi-a adus foarte mult aminte de The Haunting, varianta 1963. Un lucru care mi-a plăcut din prima. Dar lucrurile nu se opresc aici, imediat după generic avem de-a face cu o scenă care pare a se fi materializat din coșmarurile noastre cele mai sinistre. Chiar țin minte că și eu am visat la un moment dat o creatură la fel de odiosă, după care am promis solemn să nu mai citesc niciodată Almanahul de întâmplări paranormale a unei vecine, promisiune care a durat fix până la răsărit… Și ca să nu fiu eu singura traumatizată:

Povestea este, în prima parte a filmului enervant de banală pentru un horror – un cuplu se mută într-o casă nouă, unde se petrec din ce în ce mai multe lucruri ciudate. Ce mirare că au și copii – 2 băieți și o fetiță în vârstă de câteva luni. Încă de la început știm că ăia mici o sa aibă zile fripte în casa cu pricina.

Pe lângă răsfolositele obiecte care își schimbă locul, voci sinistre, șoapte neînțelese și uși care se trântesc, avem și camera a mai bântuită, în cazul ăsta podul de care unul din băieți se simte din ce în ce mai atras, până cînd într-o seară, încercând să aprindă lumina, cade de pe o scară, lovindu-se la cap. A doua zi tatăl (Patrick Wilson) descoperă că nu se mai trezește din somn și îl duce la spital, unde nimeni nu înțelege ce se întâmplă cu el. Ai crede că după toate filmele de groază cu posedări au mai învățat și doctorii câte ceva…

Copilul (Dalton) este dus acasă unde rămâne în grija mamei lui în timp de lucrurile ciudate se accentuează și tatăl este din ce în ce retras și absent.

Cu toate că povestea este trasă la xerox, senzația de frică și teroare este indusă foarte inteligent prin mici detalii subtile, cadre meteorice/subliminale, dar mai ales prin sincronizarea foarte atentă a sperieturilor. Atenție, nu este un film în care cadrele de sărit în sus de pe canapea sunt predictibile. Din contră se pare că sunt atent aranjate să apară când te aștepți mai puțin, indiferent de câte filme de groază ai mai văzut.

Un alt element care mie mi-a plăcut foarte mult este folosirea unei melodii lait-motiv. Binenînțeles, într-un film de groază cu cât e melodia mai veselă, cu atât sunt scenele în care apare mai sinistre. Un contrast care îi dă filmului și un element memorabil.

Din a doua parte a filmului povestea deviază oarecum de la banal și incorporează și element de comedie ușoară, care nu strică însă tonul filmului. Imaginea lasă la un moment dat de dorit, la fel ca și finalul, dar la ce ne puteam așepta de la persoanele care plănuiesc al treilea film al seriei Paranormal Activity?

Verdict final: Insidious este un film de groază peste medie, foarte bun de vizionat seara cu lumina stinsă și un pachet de Xanax pe noptieră.

Ca experiment vă propun să vizionați filmul și să vă setați ca ton de alarmă următoarea melodie 😉

 
6 Comments

Posted by on 28 April 2011 in Filmul de aseară

 

Tags: , , , ,