RSS

Tag Archives: Ecranizare

14. The Name of The Rose

Pe o scală de la 1 la 10 a stilului anticalofil, Numele trandafirului are un scor de 15. E atât de grotesc, incât a rămas întipărit în mintea oamenilor care l-au vizionat ca având cele mai urâte personaje prinse vreodată pe peliculă. Impresia e atât de puternică încât în unele cazuri dă naștere la reacții de genul “Numele Trandafirului? Nu e filmul ăla cu oamenii cu fețe de porci?”… True story!

Și ca să nu credeți că cineva exagerează:

     Oricât de multe personaje hidoase a jucat de-a lungul vieții, tot nu mă pot împăca cu gândul că ăsta e Ron Perlman

Cu toate că acest aspect al filmului ar putea convinge unele persoane că ar fi mai bine să sară peste acest film, restul compensează din plin. Numele Trandafirului, ecranizare a cărții cu același nume de Umberto Eco este o extrem de fidel originalului – un film foarte, foarte bun, o combinație perfectă de suspans, mister, istorie și filozofie.

Călugării William din Baskerville (Sean Connery) și Adso din Melk (Christian Slater) călătoresc spre o mănăstire benedictină din nordul Italiei unde urmează să aibă loc un sinod ecumenic foarte important. Cu câteva zile înainte de acesta în mănăstire are loc un eveniment cu totul neașteptat – un călugăr se sinucide, iar William, cunoscut pentru inteligența sa, care i-a folosit în trecut și în postul de inchizitor, este rugat să investigheze cauzele.

Pe măsură ce William înaintează în investigația sa cu ajutorul lui Adso, intriga ia proporții, iar noi avem parte de mesaje criptate, cerneluri magice, labirinturi, forțe malefice, chiar și simbolica scenă din cimitir în miez de noapte, singura dată însă când nu pare a fi un clișeu obosit.

Indiciile îl duc pe fostul inchizitor William foarte aproape de un adevăr greu de înghițit, dar deloc surprinzător, cu toate că finalul va fi o surpriză pentru mulți. Dar meritul filmului nu se află numai în poveste, ci și în ideile dezbătute pe marginea acesteia.

Pe drumul său spre adevăr William trebuie să înfrunte scepticismul și misticismul colegilor călugări, superstițiile acestora, călugări absolutiști cu porniri criminale și în final un fost adversar din tinerețe – Gui, un alt inchizitor, cunoscut pentru metodele brutale de “judecată”.

De o acurațete rar întâlnită, atât cartea, cât și filmul descriu fidel viața unui călugăr din Evul Mediu, în care gândirea liberă este permisă atâta timp cât coincide cu canoanele bisericești, iar Diavolul este văzut de fețele bisericești la orice colț, gata să sară oricând pe oamenii atât de ușor coruptibili.

Dacă povestea în sine este o alegorie, personajele sunt de asemenea simbolice – Adso tânărul crud, naiv, care va fi maturizat de experiența din mănăstire, William un Sherlock Holmes al călugărilor, un om treaz printre beți reprezintă partea deschisă spre progres și noutate a Bisericii, Jorge bătrânul fixat în credința sa, care pentru el reprezintă singurul adevăr, Abatele preocupat mai mult de renumele mănăstirii decât de oamenii care mor de foame la porțile sale, Fata și Salvatore – singurele pete de culoare din griul apăsător al mănăstirii.

Numele Trandafirului te captivază mai ales prin atmosfera creată, un amestec unic de sumbru, grotesc și comic, care rămâne cu tine mult timp după ce filmul s-a terminat. La fel ca și în Lista lui Schindler culorile sunt folosite sugestiv, tonurile de gri și bej fiind dominante cu câțiva stropi de pasiune ici colo.

Arhitectura este singurul element frumos din film, un lucru care nu poate fi întâmplător într-o poveste în care, dogmele la fel ca și oamenii care le creează sunt trecătoare, dar pietrele rămân.

Jocul actorilor este de asemenea superb, Sean Connery este la înălțimea așteptărilor, cu toate că trecea printr-un impas în cariera sa de actor iar Christian Slater este extrem de convingător în rolul său de novice, probabil și din cauză că avea 15 ani. Aș fi spus că din acest punct de vedere scena cu fata făr di nume este un pic cam incomodă, dar după Notes on a scandal, pare o nimica toată…

Restul distribuiției este la același nivel, Ron Perlman ar fi meritar sincer un Oscar pentru Salvatore, l-a jucat la perfecție.

Numele Trandafirului este în consecință un film clasic, cum nu am mai văzut de multă, multă vreme.

 
3 Comments

Posted by on 11 September 2011 in 1001 filme de văzut intr-o viață

 

Tags: , , , , , , , , , , , ,

13. The Green Mile

Am văzut prima oară acest film când aveam 15 ani și scena morții lui Delacroix mă bântuie și acum. A fost o scenă atât de memorabilă încât a doua zi m-am dus direct la bibliotecă și am împrumutat cartea. Pe atunci îmi plăcea foarte mult Stephen King și cu toate că mi-am mai schimbat părerea în timp, The Green Mile este cu siguranță una din cărțile lui cele mai bune, iar ca ecranizare poate fi lejer comparată cu The Shawshank Redemption.

Filmul descrie viața din sectorul de deținuți condamnați la moarte al penitenciarului “Cold Mountain” din Louisiana numit și “Culoarul Verde” datorită culorii care îi acompania pe deținuți până la scaunul electric. Tom Hanks este Paul Edgecomb, șeful sectorului, care pe lângă deținuții periculoși mai are de a face și cu psihopați în uniformă cu pile la conducerea penitenciarului.

Psihopatul în cauză – Percy Wetmore este jucat impecabil de Doug Hutchison, care reușește să redea toate trăsăturile definitorii ale personajului: frustrat, sadic, narcisist și arogant, un amestec care îl face aproape la fel de sinistru ca Eugene Tombs. În plus Percy moare de nerăbdare să vadă o execuție pe viu, deci ne putem aștepta de la început la un dezastru iminent.

Intriga se pune în mișcare odată cu sosirea lui John Coffey (like the drink, only not spelled the same), un uriaș acuzat de omorul brutal a două fetițe, condamnat și el la moarte.

John este, contrar aparențelor, extrem de blând și își petrece timpul plângând, sau stând izolat în celula sa. Lucrurile devin interesante când acesta dă dovadă de puteri supranaturale, vindecându-l pe Paul de infecți urinară care îl chinuia de câteva luni (infecție descrisă inutil de detaliat in carte, mă bucur că nu și în ecranizare)

Încetul cu încetul Paul își dă seama că John este nevinovat, dar cine ar crede în anii ’30 că un negru găsit cu cadavrele celor 2 fetițe în brațe nu este asasinul? Pe lângă asta John este oarecum încet la minte și nu înțelege mai nimic din ce i se întâmplă, având și ușoare pierderi de memorie.

Ritmul filmului este unul lent, dar nu frustrant. Povestea narată la persoana I de Paul ne este dezvăluită plină de suspans și farmec. Prezentul și trecutul sunt alternate dar nu abuziv, iar atmosfera este extrem de captivantă, având un ușor iz de poveste.

Foarte fidel cărții filmul reușește acolo unde atât de multe ecranizări după Stephen King au eșuat – are și elemente umoristice, uneori chiar absurde.

Billy “The Kid” Wharton jucat de Sam Rockwell este sarea și piperul filmului, de la crizele de nervi la chinul la care îl supune pe Percy, cu toate că, la fel ca orice alt aspect din cărțile lui King – nu este ce pare a fi.

Un rol important îl are și Eduard Delacroix, un piroman care se împrietenește cu Mr. Jingles – singurul animal din sectorul morții.

Delacroix este frecvent ținta atacurilor lui Percy pentru că este mic de statură și inofensiv, dar este răzbunat de Mr Jingles care îl enerveză pe Percy până aproape de isterie.

Filmul tratează mai multe subiecte de la sacru și profan la rasism, societatea anilor ’30 în sudul Statelor Unite, problema oamenilor instabili în funcții de putere, pedeapsa capitală și natura dreptății. Este genul de film care te captivează și te pune pe gânduri o perioadă bună după vizionare și nu numai datorită elementului “horror”.

În plus este una din cele mai bune ecranizări și unul din puținele filme în care toți actorii joacă bine. Fără îndoială un clasic.

 
5 Comments

Posted by on 26 August 2011 in 1001 filme de văzut intr-o viață

 

Tags: , , , , , , , , , , ,

11. Who’s afraid of Virginia Wolf?

Who’s afraid of Virginia Wolf? este considerat un mare clasic, o combinație perfectă între un scenariu foarte bun și o interpretare care te bântuie mult timp după ce ai vizionat filmul, rolul Marthei fiind în părerea mea cel mai bun rol pe care l-a jucat vreodată Elizabeth Taylor.

Oamenii în general nu agrează filmele concepute ca o piesă de teatru, pentru că struțocămilele sunt rareori reușite, dar Who’s afraid of Virginia Wolf este extrem de bine realizat, iar actorii joacă atât de bine, că sincer nici nu îți prea pasă de-a lungul celor 130 de minute de încadrarea în gen. A se vedea și Rope din aceleași motive (plus încă 100).

Filmul descrie relația disfuncțională dintre Martha și George (Richard Burton) – 2 persoane ajunse la vârsta a doua pline de frustrări și ură, dar în același timp profund dependente una de cealaltă. De-a lungul celor 2 ore întreaga lor relație instabilă explodează într-un iureș de insulte, minciuni, violență și amărăciune.

Ceea ce pare a fi o nebunie totală, nu este altceva decât suma unei vieți pline de ghinion și compromisuri, iar Taylor și Burton redau cu un realism incomod situația unei singurătăți in doi dusă la extrem.

George este profesor la universitatea unde tatăl Marthei este rector. Ea s-a îndrăgostit de el, în ciuda provenienței umile și cei doi s-au căsătorit convinși că George va ajunge odată decanul facultății de istorie, sau chiar rector.

Din păcate George nu se descurcă în postul lui și rămâne doar un “amarât” de profesor, iar Martha o alcoolică depresivă, incapabilă să își accepte situația.

La tot spectacolul participă un cuplu tânăr – o oglindă a Marthei și a lui George. El este proaspăt angajat la universitate, iar ea este fata unor bogătași.

Încetul cu încetul o pleiadă de secrete sinistre iese la suprafață în timp ce Martha și George devin din ce în ce mai agresivi, iar cei doi tineri sunt târâți prin noroiul cu care se împroașcă cuplul în vârstă, până în punctul culminant al poveștii când cel mai mare secret este dezvăluit și aflăm cui îi e frică de Virginia Wolf, deci de o viață anostă și încorsetată de compromisuri și mediocritate.

 

Tags: , , , , ,

7. 25th Hour

25th Hour este unul din filmele de care știam că sunt bune, dar nu reușeam niciodată să îl văd. Asta până ieri seară. Și ce rău îmi pare că nu l-am vizionat mai demult!

Ecranizare a cărții cu același nume de David Benioff, este într-un fel e asemănător cu American History X, dar un pic mai rafinat și nici pe departe atât de brutal. La suprafață pare că este o felie din viața lui Monty Brogan (Edward Norton), un traficant de droguri prins de poliție, care mai are o zi până la încarcerare și 7 ani de petrecut în închisoare, dar în esență este mult, mult mai mult de atât. Pe fundalul dramei lui Monty se desfășoară drama New York-ului, drama multi-culturalismului, drama globalizării, dramă unei țări care pare mai mult ca oricând că își pierde identitatea.

          Atacul din 11 septembrie este folosit ca un laitmotiv/metaforă pentru diferența de puncte de vedere

Comentariul social ne oferă și una din cele mai bune scene din cinematografia modernă, de o sinceritate foarte rar întâlnită la Hollywood. Dacă nu ar fi fost un monolog ar fi fost cea mai bună poezie pe care am auzit-o în ultimii ani…

La fel ca orice film care descrie o perioadă scurtă de timp, 25th Hour folosește flashbackurile pentru a explica situația din prezent și a nuanța personajele. Impresia lăsată de un personaj la început poate fi total diferită de cea de la sfârșitul filmului. Și nici unul din ele nu este un clișeu, fiecare are o poveste, dorințe și eșecuri, calități și defecte, cu toate că inițial îi etichetezi destul de repede și cu non-șalanță.

tocilarul ratat

șmecherul de birou

idiotul loial

La fel ca și Memento, filmul conține un element de mister, care face îl face mai interesant, dar în final interacțiunea personajelor este cea care definește filmul. În timp ce orele lui Monty se scurg, suntem puși în situația de a reflecta nu numai asupra vieții lui, ci și a celei proprii. Am făcut tot ce se putea? Am luat vreo decizie greșită, care la timpul ei părea corectă? Suntem rezultatul educației și al mediului, sau ne facem singuri norocul?

Întreaga distribuție a filmului este foarte bună, iar Edward Norton se remarcă din nou printr-un rol jucat perfect. Fiind un moodpiece descoperi că în loc să se evapore cu timpul, sentimentul pe care ți-l lasă te bântuie din ce în ce mai mult. And if that’s not a good movie I don’t know what is.

 
 

Tags: , , , , , ,

5. Winter’s Bone

Winter’s Bone este un film excepţional, un film în care toate personajele par umane, tangibile, un film în care acţiunile acestora nu numai că au sens, dar par atât de verosimile încât la un moment dat te cuprinde o ciudată senzaţie de voyeurism, întrecută numai de vizionarea peliculei Blue Valentine (din categoria filmelor din 2010).  Bineînţeles este ecranizarea cărţii cu acelaşi nume de Daniel Woodrell – în ultima vreme am senzaţia că un procentaj din ce în ce mai mare de filme bune este compus din ecranizări (restul de indies :P)

Povestea, brutal de sinceră şi lipsită de melodramă descrie încercarea lui Ree de a-şi găsi tatăl şi de a avea grijă de cei doi fraţi şi mama bolnavă psihic în acelaşi timp.

Viaţa lor devine şi mai grea când şeriful local o anunţă pe Ree că tatăl acesteia a pus casa garanţie pentru cauţiune şi că în cazul neprezentării la tribunal familia va pierde şi ultimul lucru care le-a rămas.

Cadrele sumbre, filmate aproape în exclusivitate cu filtre reci te fac cu atât mai conştient de ceea ce ar însemna să rămâi fără acoperiş deasupra capului în munţii Ozark din Missouri pe timp de iarnă. Filmul a fost turnat în locaţie, chiar în munţi şi o bună parte a distribuţiei este formată din locuitori. Acest detaliu, combinat cu prestaţia perfectă a actorilor îi dă o notă de autenticitate foarte rară.

Călătoria lui Ree către adevăr şi implicit salvare ne duce prin vieţile oamenilor din regiune, arătându-ne familii când groteşti, când pitoreşti, dar niciodată plictisitoare. Un element nostalgic este dat de prezenţa modestă a lui Sheryl Lee, pe care vi-o amintiţi mai bine ca Laura Palmer din Twin Peaks.

Odată realizat acest lucru am trăit un puternic sentiment de deja-vu şi mă aşteptam să apară şi Femeia cu buşteanul în orice moment. Winter’s Bone însă nu ne permite trecerii în suprarealism, rămânând puternic ancorat în cruda realitate.

De-a lungul fimului un alt element de urmărit ar fi lumina în care sunt prezentaţi bărbaţii din Ozark. În afară de masculul alfa al grupei sunt toţi controlaţi/conduşi de femei, sau pur şi simplu nişte lichele ratate.

Ree este în stare să îşi întreţină familia de una singură, pe când tatăl ei nici ca fabricant de droguri nu se descurca prea bine. O scenă edificatoare pentru rolul pe care îl au femeile în comunitate, dar şi pentru naivitatea (uimitor – încă existentă în Ree) este cea în care vrea să se înroleze în armată.

Soundtrackul este de asemenea excepţional, mai ales pentru fanii genului şi este introdus în film ca o parte a vieţii personajelor, la fel ca şi în realitate, Marideth Sisco interpreta majorităţii cântecelor fiind şi ea o localnică.

Pe scurt Winter’s Bone este un film excepţional, în care toate elementele sunt armonioas îmbinate, cu un scenariu interesant, o dublă revelaţie în materie de actori: Jennifer Lawrence ca Ree şi John Hawkes ca Teardrop şi care în opinia mea merita Oscarul mai mult decât oricare alt film nominalizat.

 
 

Tags: , , ,

1. Shutter Island


Shutter Island, ecranizarea cărții cu același nume de Dennis Lehane este un film care m-a surprins într-un mod foarte plăcut atunci când l-am văzut prima oară, anul trecut. Mă așteptam la un alt thriller banal, a cărei acțiune are loc într-un azil de nebuni (temă preferată incă de la filmele mute încoace) și al cărui sfârșit va fi previzibil din primele 5 minute. M-am înșelat.

Filmul începe pe o barcă ce se îndreaptă spre insula Shutter, cu un Leonardo di Caprio (Teddy Daniels) mai nebărbierit ca niciodata și Mark Ruffalo (Chuck Aule) la bord. Atmosfera este dată de primele 5 minute: albastrul spălăcit al cerului și al apei, conversația celor 2 protagoniști, pălăriile de fetru,  dar mai ales aerul de copoi al celor doi. Dacă n-ai știi mai bine, ai zice că te uiți la un film cu gangsteri și Humphrey Bogart.

De ce se duc pe insula Shutter? Se pare că o pacientă care a ajuns acolo pentru că și-a ucis copiii a evadat și ei trebuie să-i investigheze dispariția. O poveste pe care nu mulți regizori ar fi reușit să o facă atât de interesantă și captivantă.

Ajunși pe insula Shutter, cei doi constată că aceasta are de toate: un azil de maximă securitate, un far la care nu are nimeni acces, păzit non-stop, nelipsiții nebuni grotești

și bineînțeles o ditamai furtuna în plină desfășurare. Cum ar zice vechea poveste de groază: It was a dark and stormy night…

Aici agenții fac cunoștiință cu doctorii care administreză azilul: John Cawley jucat impecabil, ca de obicei, de Ben Kingsley și dr. Jeremiah Naehring jucat de Max von Sydow.

Încă din primele minute ceva pare putred în toată povestea și în curând avem o paletă întregă de intrigi și intrigi secundare cu nebuni, doctori, naziști, posibile experimente secrete și câteva elemente psihanalitico-suprarealiste aruncate la mijloc.

Dap, ăia sunt tăciuni care ard în spatele lui Michelle Williams.

Cu cât cei doi agenți investighează mai mult cu atât se inmulțesc întrebările și neconcordanțele. Pe lângă nebunia din azil participăm și la nebunia personală a lui Teddy, a cărui soție a murit într-un incendiu provocat de un piroman care se află cu ei pe insulă. Încetul cu încetul însă lucrurile încep să prindă contur. Ceea ce nu înseamnă că sfârșitul devine chiar și pentru un moment previzibil.

Tot amestecul ăsta pare a crea o tocăniță de genuri și idei, dar totul este foarte bine gândit și povestit, astfel încât te face să revezi filmul și la fiecare revizionare îți sare în ochi un alt detaliu pe care l-ai pierdut data trecută. Este pur și simplu un film foarte bun, cu actori excepționali, o poveste interesantă și un sfârșit care te trece prin toate emoțiile posibile. Pe scurt, e un film care le are pe toate.

 
4 Comments

Posted by on 23 April 2011 in 1001 filme de văzut intr-o viață

 

Tags: , , , , ,