RSS

Tag Archives: Drama

The Social Network

Am auzit de The Social Network de multă vreme, dar nu am avut niciodată pornirea să îl și văd. Povestea lui Mark Zuckerberg mi s-a părut extrem de plictisitoare și în plus nu prezenta nici un interes pentru mine, cu toate că am cont de facebook. Așa că singura posibilitate de vizionare s-a ivit ieri, când l-am prins pe HBO chiar de la început.

Filmul m-a luat prin surprindere de la prima scenă, având o atmosferă care aduce mai degrabă cu House M.D., sau Castle decât cu un film pentru adolescenți despre facebook. Replicile celor 2 actori sunt aruncate cu furie și iuțeală de la unul la altul și implică niște aspecte foarte neașteptate:

1. Mark Zuckerberg este mult mai interesant decât îl făceau să pară articolele scrise până atunci

2. Are tendințe ușor autistice, nefiind capabil să înțeleagă majoritatea valorilor și interacțiunilor sociale decât la nivel elementar și în termeni de cifre și procentaje

și 3. Filmul este mult mai interesant decât mă așteptam, având suspans și un scenariu destul de captivant.

În finalul scenei Erica (Rooney Mara) se desparte de Mark pe motiv că este nesimțit. Ca să îi dovedească că nu avre dreptate Mark se duce la cămin și hack-uiește site-urile cluburilor pentru studenți pentru a crea un catalog online în care fetele pot fi comparate pe baza aspectului. Yup, completely non asshole-ish…

Catalogul are un succes neașteptat și în câteva ore traficul ajunge la 22.000 de accesări punând pe burtă (cum îi place șefului meu să spună) întreaga rețea a universității Harvard. Acest lucru îl face faimos în cadrul facultății și astfel ajunge în vizorul clubului Phoenix, condus de Divya Narendra și frații Cameron și Tyler Winklevoss, care au o idee ce promite mult atât din punct de vedere financiar cât și social.

                                                         Adevărații frați Winklevoss

Ideea e de a crea un site care să le permită studenților Harvard să socializeze online, având ca scop cuplarea cu ajutorul site-ului. Mark fură ideea și o transformă în ceea ce cunoaștem astăzi ca “facebook” în 40 de zile de scripting aproape continuu, după care îl lansează, informându-i pe frații Winklevoss că site-ul gândit de ei nu poate fi realizat datorită unor probleme tehnice.

Cu sprijinul financiar al lui Eduardo Saverin (Andrew Garfield) – cel mai bun prieten al lui Mark siteul crește într-un ritm incredibil, iar cei doi își dau seama că trebuie să acționeze rapid pentru a ajunge la nivelul de corporație. În acest sens îi cer sfatul lui Sean Parker creatorul programului Napster, interpretat de Justin Timberlake în stilul caracteristic – replici izolate, rostite cu o oarecare aroganță, care îți lasă impresia că e constient tot timpul că e Justi Timberlake sex simbol/Adonis modern și că joacă într-un film. De fapt Justin Timberlake e atât de plictisitor ca actor, încât aș prefera 15 minute continue cu Jack Nicholson făcând gargară.

Mark este impresionat imediat de Sean și se mută în California, la Palo Alto, împreună cu echipa pe care și-a format-o pe banii lui Eduardo. În scurt timp intră cu totul sub influența lui Sean și îi îndepărtează pe toți oamenii cu care colaborase anterior, ajungând faimos, dar singur și neîmplinit.

În final se trezește dat în judecată nu numai de frații Winklevoss, ci și de cel mai bun prieten, iar impresia creată de film este atât de puternică încât m-am trezit întrebându-mă de ce mi-am făcut cont de facebook. Și cu toate că Mark nu este nici pe departe atât de antipatic pe cât îl face filmul să pară (conform spuselor celor care îl cunosc) majoritatea decizilor luate de-a lungul dezvoltării facebook sunt extrem de proaste și meschine.

În concluzie este foarte interesant de aflat cine stă în spatele tabului aproape perpetuu deschis pe facebook și care au fost etapele dezvoltării site-ului. În plus, tuturor ne plac poveștile de succes.

Fun fact: Frații Winklevoss sunt jucați de fapt de același actor, pentru că regizorul nu a găsit o pereche de gemeni corespunzătoare, așa că a replicat digital fața lui Armie Hammer, corpul aferent fiind al actorului Josh Pence.

 
6 Comments

Posted by on 29 August 2011 in Filmul de aseară

 

Tags: , , , , , , ,

11. Who’s afraid of Virginia Wolf?

Who’s afraid of Virginia Wolf? este considerat un mare clasic, o combinație perfectă între un scenariu foarte bun și o interpretare care te bântuie mult timp după ce ai vizionat filmul, rolul Marthei fiind în părerea mea cel mai bun rol pe care l-a jucat vreodată Elizabeth Taylor.

Oamenii în general nu agrează filmele concepute ca o piesă de teatru, pentru că struțocămilele sunt rareori reușite, dar Who’s afraid of Virginia Wolf este extrem de bine realizat, iar actorii joacă atât de bine, că sincer nici nu îți prea pasă de-a lungul celor 130 de minute de încadrarea în gen. A se vedea și Rope din aceleași motive (plus încă 100).

Filmul descrie relația disfuncțională dintre Martha și George (Richard Burton) – 2 persoane ajunse la vârsta a doua pline de frustrări și ură, dar în același timp profund dependente una de cealaltă. De-a lungul celor 2 ore întreaga lor relație instabilă explodează într-un iureș de insulte, minciuni, violență și amărăciune.

Ceea ce pare a fi o nebunie totală, nu este altceva decât suma unei vieți pline de ghinion și compromisuri, iar Taylor și Burton redau cu un realism incomod situația unei singurătăți in doi dusă la extrem.

George este profesor la universitatea unde tatăl Marthei este rector. Ea s-a îndrăgostit de el, în ciuda provenienței umile și cei doi s-au căsătorit convinși că George va ajunge odată decanul facultății de istorie, sau chiar rector.

Din păcate George nu se descurcă în postul lui și rămâne doar un “amarât” de profesor, iar Martha o alcoolică depresivă, incapabilă să își accepte situația.

La tot spectacolul participă un cuplu tânăr – o oglindă a Marthei și a lui George. El este proaspăt angajat la universitate, iar ea este fata unor bogătași.

Încetul cu încetul o pleiadă de secrete sinistre iese la suprafață în timp ce Martha și George devin din ce în ce mai agresivi, iar cei doi tineri sunt târâți prin noroiul cu care se împroașcă cuplul în vârstă, până în punctul culminant al poveștii când cel mai mare secret este dezvăluit și aflăm cui îi e frică de Virginia Wolf, deci de o viață anostă și încorsetată de compromisuri și mediocritate.

 

Tags: , , , , ,

10. The Departed


Nu o să înțeleg niciodată oamenii care se iau de Tim Burton pentru că îi folosește numai pe Johnny Depp și Helena Bonham-Carter, sau de Scorsese pentru că Leonardo DiCaprio apare în fiecare din filmele sale de după 2000. În ambele cazuri este vorba despre o formulă care dă rezultate foarte bune de fiecare dată (cel puțin în cazul lui Scorsese).

The Departed este un remake după filmul producție chinezească – Internal Affairs și descrie în paralel viața lui Colin Sullivan (Matt Damon) – un tip luat de mic sub aripa protectoare a lui Costello (Jack Nicholson), cel mai mare mafiot din zona Bostonului și trimis pe post de spion în rândul poliției orașului

și Billy Costigan (Leonardo DiCaprio), un tip care provine dintr-o familie care are multe legături cu mafia, dar ai cărui părinți, oameni cinstiți, l-au crescut cu principii și valori. Billy se înscrie și el în Academie, dar din cu totul alte motive decât Colin.

Datorită inteligenței și a originilor sale, Billy este ales de un departament special pentru a fi trimis ca și spion în tabăra lui Costello, motiv pentru care aparent îl dau afară din poliție și îl trimit în închisoare pentru a-și crea legăturile necesare intrării în lumea interlopă

Avem deci doi oameni care au de pierdut ce e mai important pentru oricine – viața, încercând să se întreacă unul pe altul fără a fi prinși, sau expuși. Presiunea psihică la care sunt supuși scoate ce e mai bun și rău în același timp din ambii, totul ducând la o dramă foarte reușită cu o pleiadă de monștrii sacrii, care joacă excepțional de bine, dând filmului elementul acela distinct de capodoperă.

Jack Nicholson este incredibil, cum numai el știe să fie în rolul lui Costello – un mafiot sadic și ușor nebun, plin de extravaganțe și originalitate. A se vedea scena din cinematograful XXX…

Martin Sheen și Mark Wahlberg îi joacă și ei extrem de veridic pe superiorii lui Billy, primul un bătrân lup versat, al doilea un tânăr plin de avânt, care poate să înjure jumătate de oră fără să se repete. Maybe, maybe not, maybe fuck youself!

Pe lângă povestea destul de complicată a dublei insinuări, filmul are și o mică intrigă secundară realizată prin Madolyn – psihiatra poliției, care intră într-o relație cu Colin, dar ajunge să îl cunoască și pe Billy, fără a ști de legătura celor doi cu Costello.

Filmul analizează mai multe teme, cum ar fi cea a predestinării, a situaților asupra cărora nu ai control, a identității, toate pe fundalul vieții din Boston, un soul of the city movie cum numai americanii știu să facă.

Tocmai mi-am dat seama că am ajuns la final fără să îl menționez pe Leonardo DiCaprio, care la fel ca și Viggo Mortensen din postul trecut nu reușise să mă cucerească până la rolul lui Billy Costigan, pe care îl joacă într-o manieră foarte subtilă, complet reținut, vulnerabil chiar, după cum observă și Madolyn, dar în același timp foarte inteligent și perspicace.

 
 

Tags: , , , , , , , , , ,

9. Eastern Promises

În mod normal nu mă atrag filmele despre mafie decât dacă sunt foarte bune, iar Eastern Promises este cu siguranță printre cele mai bune filme pe acest subiect.

Fiind un film de David Cronenberg, te aștepți la unele scene mai dure, ca să nu spun scârboase, iar Eastern Promises nu dezamăgește, pentru că încă din primele minute ne introduce în universul violent și nemilos al mafiei ruse.

Micul preludiu se sfârșește aici și povestea continuă cu o fată de numai 14 ani, care ajunge la spital în travaliu. Anna (Naomi Watts) este moașa care o asistă la naștere, dar din păcate tânăra moare lăsând în urmă o fetiță și un jurnal scris în limba rusă.

Hotărâtă să găsească părinții fetei pentru a le înapoia nepoata, Anna duce jurnalul acasă în speranța că unchiul ei, de origine ucrainieană o va ajuta să îl traducă. În foile jurnalului mai găsește și o carte de vizită a restaurantului “Trans-Siberian”, al cărui proprietar este bătrânul cap de familie, Semyon – jucat excelent de Armin Müller-Stahl.

După atmosfera de petrecere și distracție din restaurant nici nu ai zice că Anna a nimerit în cuibul unei din cele mai puternice familii mafiote din Londra. Ea este bineînțeles complet naivă din punctul ăsta de vedere, atât de mult chiar încât este convinsă de Semyon să îi aducă jurnalul pentru a-l traduce.

La ieșirea din restaurant Anna este acostată de Nikolai – șoferul familiei, jucat perfect de Viggo Mortensen, un actor de care nu m-am simțit niciodată atrasă până la Eastern Promises. Atitudinea lui este intens studiată și susținută pe parcursul întregului film. A mers cu documentarea atât de departe încât a vizitat diferite penitenciare rusești pentru a fi cât mai autentic, la fel ca și tatuajele pe care le are. Reușește să joace un tip extrem de periculos și sadic, care este în același timp carismatic, ba chiar simpatic, cu toate că atitudinea de badass suprem nu și-o pierde nici un minut.

Între Anna și Nikolai se înfiripă (urăsc cuvântul ăsta, dar în lipsă de ceva mai bun…) o fragilă prietenie, iar Nikolai încearcă să o convingă să renunțe la întreaga poveste pentru siguranța ei, dar cu idealiștii nu te pui!

Cu cât află Anna mai multe despre povestea fetei moarte, cu atât devine totul din ce în ce mai periculos, până în punctul în care întreaga familie este sub amenințare din partea celei mai sadice organizații din lume.

Pe lângă amenințarea din partea lui Semyon, Anna și Nikolai trebuie să îl îndure și pe Kirill (Vincent Cassel), fiul scelerat a lui Semyon, un individ de profesie fiu, extrem de tâmp și îngâmfat, ale cărui acțiuni pornesc un lanț de evenimente catastrofale pentru familie, pe care numai Nikolai o poate salva.

Kirill are și el propriul secret, atât de tabu încât ar provoca dezonorarea totală a familiei dacă ar fi dezvăluit. Felul în care Nikolai profită de acest secret este, din nou, absolut genial – eficiența sa aș compara-o cu cea a lui Anton Chigurh.

Pe lângă tema evidentă, Eastern Promises mai abordează și subiecte precum cultura comunităților de emigranți, cultura vory v zakone, urmările socialismului din Uniunea Sovietică, realismul dur al traficului uman și a fațadelor poleite în spatele cărora se ascund niște indivizi extrem de siniștrii.

Filmul este pe alocuri greu de vizionat, iar unele scene te lasă marcat, dar îl recomand din toată inima, fiind unul din cele mai bune filme pe care le-am văzut în ultima vreme, comparabil ca și calitate cu The Departed, cu toate că eu cred că îi este superior.

 
 

Tags: , , , , ,

Marți, după Crăciun

După 4 luni, 3 săptămâni și 2 zile și Moartea domnului Lăzărescu, Marți după Crăciun nu mai e nici o surpriză din punct de vedere stilistic și mă bucură să constat că filmul românesc este din ce în ce mai bine definit, cu un stil propriu, chiar dacă stilul în sine mă lasă absolut rece. Străinii îl numesc Romanian New Wave – prezentarea vieții de după revoluție într-un stil realist, sumbru, minimalist, eu îl numesc Cum Putem Să Umplem Minute Întregi cu Nimic…


Povestea este extrem de simplă și complexă în același timp – Munteanu abordează tema triunghiului amoros dintr-o perspectivă aproape dureros de realistă, în care nimeni nu e rău, sau bun, toți sunt oameni.

Paul (Mimi Brănescu) este un tip căsătorit, care are o fetiță și o amantă (Maria Popistașu) de care s-a îndrăgostit. Timp de 6 luni reușește să joace în ambele echipe, dar întâlnirea întâmplătoare dintre soție (Mirela Oprișor) și amantă îl face să realizeze faptul că situația nu poate dura la nesfârșit și că trebuie să ia o decizie.

După o noapte tumultoasă Paul își asumă condiția și hotărăște cu cine vrea să împartă patul pe viitor, ceea ce duce la una din cele mai bune scene ale filmului, jucată cu adevărat patos și nu recitată cu pauze kilometrice parcă de un copil asmatic. Uitându-te la ea nu ai cum să nu fi afectat, fie că ai trecut prin așa ceva, sau îți imaginezi cum ai reacționa și ce palmă ți-ar da o situație de genul.

Jocul actorilor din Marți, după Crăciun e ca și cântecul unei trupe de tribut, bun, aproape de original, dar pe undeva tot se falsează. Replicile sunt pe alocuri trase cu cleștele din gura actorilor, de prea multe ori pentru a fi considerate necesare scenariului și unele cadre par a nu se mai termina. E un fel de 432, dar unde filmul respectiv recurgea la un subiect interesant și suspans, Marți după Crăciun recurge la o lipsă totală de sare și piper. Cu toate ăstea actorii principali joacă toți bine, Mimi Branescu și Mirela Oprișor în special, iar Maria Popistașu, ca de obicei, joacă fata ușor afectată care vorbeste de parcă suferă continuu de gastrită – în câte filme o să le mai spună bărbaților că e cârpa lor?

Pe de altă parte o adevărată revelație a fost pentru mine bunica (Silvia Năstase), cea mai credibilă dintre toți, cu toate că a avut un rol meteoric.

În concluzie Marți, după Crăciun merită văzut (la o oarecare distanță de alt film românesc) și este aproape perfect pentru ce și-a propus să fie – o felie crudă de viață. Frustrarea mea este legată mai mult de stil în sine decât de film, care este în plus și o lecție foarte bună.

Pentru echivalentul american vă propun Blue Valentine.

 
5 Comments

Posted by on 7 June 2011 in Filmul de aseară

 

Tags: , , , ,

8. The Illusionist

Cu o temă asemănătoare celei din The Prestige, The Illusionist este și un excelent film de epocă cu o distribuție de excepție, o imagine interesantă și locații foarte autentice. Povestea este o adaptare a nuvelei “Eisenheim, the Illusionist” de Steven Millhauser (pe care o recomand cu mare drag, fiind ca de obicei mult mai interesantă decât filmul).

Folosind intens, dar nu exagerat tehnica flashback-ului, filmul descrie povestea lui Eisenheim (Edward Norton), un magician misterios, care investigat în cazul morții ducesei von Teschen (Jessica Biel, uimitor de credibilă în acest rol) – detaliile și motivația fiind dezvăluite încetul cu încetul de-a lungul celor 2 ore.

Încă de la început filmul te cucerește prin peisajele superbe și coloritul ușor sepia, care îi dă o atmosferă cu totul aparte. Pe moment am crezut că a fost filmat în România, dar e de fapt Cehia.

În copilărie Eisenheim (zice-se) cunoaște un bătrân, care îi împărtășește un pic din magia lui, după care dispare din senin. Băiatul devine atât de pasionat, încât își petrece timpul exersând aproape obsesiv diferite trucuri.

Într-o zi, din întâmplare, o cunoaște pe ducesa Sophie van Teschen, cu care se împrietenește. Familia ei îi desparte bineînțeles, dar tinerii găsesc diferite căi de a fi împreună și plănuiesc chiar să fugă în China, dar sunt prinși în ultima clipă, iar Eisenheim decide să plece singur pentru a își perfecționa arta și a deveni bogat, astfel încât să se poată căsători cu Sophie.

Se întoarce ani mai târziu, când lucrurile s-au schimbat mult. Sophie este logodită cu prințul Leopold (un Rufus Sewell la înălțimea așteptărilor).

Neputând sta despărțiți, Sophie merge la spectacolele lui Eisenheim și în curând cei doi încep o aventură foarte periculoasă, mai ales pentru că prințul Leopold este prezentat de la bun început ca un tip extrem de arogant și egocentric într-o poziție mai mult decât privilegiată.

Relația acestuia cu Sophie se deterioreză atât de rău încât după o seară furtunoasă în care cei doi se ceartă, Sophie este găsită moartă într-un râu, iar Leopold este principalul suspect.

Aproape distrus de eveniment, Eisenheim începe să organizeze spectacole din ce în ce mai misterioase și sinistre, în care încearcă să o contacteze pe Sophie în lumea de dincolo, pentru a afla ce s-a întâmplat cu ea.

Cazul morții lui Sophie este investigat de inspectorul Uhl, un personaj foarte nuanțat, jucat foarte bine de Paul Giamatti, prins între loialitatea fată de Leopold și admirația fată de Eisenheim.

Finalul este pe măsura filmului și cu toate că nu oferă nimic nou, aproape că te obligă să revezi filmul pentru a prinde anumite detalii.

 
 

Tags: , , , , ,

5. Winter’s Bone

Winter’s Bone este un film excepţional, un film în care toate personajele par umane, tangibile, un film în care acţiunile acestora nu numai că au sens, dar par atât de verosimile încât la un moment dat te cuprinde o ciudată senzaţie de voyeurism, întrecută numai de vizionarea peliculei Blue Valentine (din categoria filmelor din 2010).  Bineînţeles este ecranizarea cărţii cu acelaşi nume de Daniel Woodrell – în ultima vreme am senzaţia că un procentaj din ce în ce mai mare de filme bune este compus din ecranizări (restul de indies :P)

Povestea, brutal de sinceră şi lipsită de melodramă descrie încercarea lui Ree de a-şi găsi tatăl şi de a avea grijă de cei doi fraţi şi mama bolnavă psihic în acelaşi timp.

Viaţa lor devine şi mai grea când şeriful local o anunţă pe Ree că tatăl acesteia a pus casa garanţie pentru cauţiune şi că în cazul neprezentării la tribunal familia va pierde şi ultimul lucru care le-a rămas.

Cadrele sumbre, filmate aproape în exclusivitate cu filtre reci te fac cu atât mai conştient de ceea ce ar însemna să rămâi fără acoperiş deasupra capului în munţii Ozark din Missouri pe timp de iarnă. Filmul a fost turnat în locaţie, chiar în munţi şi o bună parte a distribuţiei este formată din locuitori. Acest detaliu, combinat cu prestaţia perfectă a actorilor îi dă o notă de autenticitate foarte rară.

Călătoria lui Ree către adevăr şi implicit salvare ne duce prin vieţile oamenilor din regiune, arătându-ne familii când groteşti, când pitoreşti, dar niciodată plictisitoare. Un element nostalgic este dat de prezenţa modestă a lui Sheryl Lee, pe care vi-o amintiţi mai bine ca Laura Palmer din Twin Peaks.

Odată realizat acest lucru am trăit un puternic sentiment de deja-vu şi mă aşteptam să apară şi Femeia cu buşteanul în orice moment. Winter’s Bone însă nu ne permite trecerii în suprarealism, rămânând puternic ancorat în cruda realitate.

De-a lungul fimului un alt element de urmărit ar fi lumina în care sunt prezentaţi bărbaţii din Ozark. În afară de masculul alfa al grupei sunt toţi controlaţi/conduşi de femei, sau pur şi simplu nişte lichele ratate.

Ree este în stare să îşi întreţină familia de una singură, pe când tatăl ei nici ca fabricant de droguri nu se descurca prea bine. O scenă edificatoare pentru rolul pe care îl au femeile în comunitate, dar şi pentru naivitatea (uimitor – încă existentă în Ree) este cea în care vrea să se înroleze în armată.

Soundtrackul este de asemenea excepţional, mai ales pentru fanii genului şi este introdus în film ca o parte a vieţii personajelor, la fel ca şi în realitate, Marideth Sisco interpreta majorităţii cântecelor fiind şi ea o localnică.

Pe scurt Winter’s Bone este un film excepţional, în care toate elementele sunt armonioas îmbinate, cu un scenariu interesant, o dublă revelaţie în materie de actori: Jennifer Lawrence ca Ree şi John Hawkes ca Teardrop şi care în opinia mea merita Oscarul mai mult decât oricare alt film nominalizat.

 
 

Tags: , , ,