RSS

Tag Archives: Adaptare

8. The Illusionist

Cu o temă asemănătoare celei din The Prestige, The Illusionist este și un excelent film de epocă cu o distribuție de excepție, o imagine interesantă și locații foarte autentice. Povestea este o adaptare a nuvelei “Eisenheim, the Illusionist” de Steven Millhauser (pe care o recomand cu mare drag, fiind ca de obicei mult mai interesantă decât filmul).

Folosind intens, dar nu exagerat tehnica flashback-ului, filmul descrie povestea lui Eisenheim (Edward Norton), un magician misterios, care investigat în cazul morții ducesei von Teschen (Jessica Biel, uimitor de credibilă în acest rol) – detaliile și motivația fiind dezvăluite încetul cu încetul de-a lungul celor 2 ore.

Încă de la început filmul te cucerește prin peisajele superbe și coloritul ușor sepia, care îi dă o atmosferă cu totul aparte. Pe moment am crezut că a fost filmat în România, dar e de fapt Cehia.

În copilărie Eisenheim (zice-se) cunoaște un bătrân, care îi împărtășește un pic din magia lui, după care dispare din senin. Băiatul devine atât de pasionat, încât își petrece timpul exersând aproape obsesiv diferite trucuri.

Într-o zi, din întâmplare, o cunoaște pe ducesa Sophie van Teschen, cu care se împrietenește. Familia ei îi desparte bineînțeles, dar tinerii găsesc diferite căi de a fi împreună și plănuiesc chiar să fugă în China, dar sunt prinși în ultima clipă, iar Eisenheim decide să plece singur pentru a își perfecționa arta și a deveni bogat, astfel încât să se poată căsători cu Sophie.

Se întoarce ani mai târziu, când lucrurile s-au schimbat mult. Sophie este logodită cu prințul Leopold (un Rufus Sewell la înălțimea așteptărilor).

Neputând sta despărțiți, Sophie merge la spectacolele lui Eisenheim și în curând cei doi încep o aventură foarte periculoasă, mai ales pentru că prințul Leopold este prezentat de la bun început ca un tip extrem de arogant și egocentric într-o poziție mai mult decât privilegiată.

Relația acestuia cu Sophie se deterioreză atât de rău încât după o seară furtunoasă în care cei doi se ceartă, Sophie este găsită moartă într-un râu, iar Leopold este principalul suspect.

Aproape distrus de eveniment, Eisenheim începe să organizeze spectacole din ce în ce mai misterioase și sinistre, în care încearcă să o contacteze pe Sophie în lumea de dincolo, pentru a afla ce s-a întâmplat cu ea.

Cazul morții lui Sophie este investigat de inspectorul Uhl, un personaj foarte nuanțat, jucat foarte bine de Paul Giamatti, prins între loialitatea fată de Leopold și admirația fată de Eisenheim.

Finalul este pe măsura filmului și cu toate că nu oferă nimic nou, aproape că te obligă să revezi filmul pentru a prinde anumite detalii.

Advertisements
 
 

Tags: , , , , ,

Tangled

După surpriza foarte plăcută reprezentată de The Princess and the Frog am fost foarte curioasă să văd ultima animaţie marca Disney -Tangled. Un pic cam surprinsă de titlu, am vrut să aflu de ce nu i-au spus “Rapunzel”, după povestea din care s-au inspirat. Ei bine, se pare că The Princess and the Frog a fost o dezamăgire din punct de vedere a încasărilor pentru că nu a atras deloc publicul masculin. Aşa că au rebranduit filmul, i-au modificat un pic şi trailerul ca să pară mai mult axat pe aventură şi au pus mai mult accentul pe Flynn Ryder în marketing, iar rezultatul este vizibil, Tangled încasând în primul weekend 49 de milioane de dolari, faţă de TPTF, care a încasat “doar” 24 de milioane.

La fel ca majoritatea filmelor animate Disney şi acesta se inspiră dintr-o poveste a fraţilor Grimm. Spun inspiră pentru că de fiecare dată cei de la Disney uită îm mod convenabil unele aspecte ale poveştii, dar le imbogăţesc pe de altă parte cu diferite clişee şi stereotipuri ale vremii. Dacă în anii ’50 toate prinţesele aveau nevoie de un prinţ care să la salveze, în anii ’90 dădeau deja primele semne de emancipare prin Mulan şi Pocahontas, ajungând ca în 2010 să avem parte de nişte dialoguri un pic cam serioase şi ciudate pentru un film destinat copiilor. Unul din primele lucruri care mi-au sărit în ochi a fost modul aşa zis pasiv-agresiv al mamei vitrege de a trata lucrurile.

Mother Gothel: Look in that mirror. I see a strong, confident, beautiful young lady.
Mother Gothel: Oh look, you’re here too.
Mother Gothel: I’m just teasing! Stop taking everything so seriously.

Poveste începe (fără nici o legătură cu originalul) cu o floare crescută dintr-o “picătură de soare”, care a căzut pe Pământ şi care are abilităţi magice de a vindeca.  Gothel – o babă atât de urâtă, încât clar trebuie să fie şi rea îi cântă florii în fiecare seară, iar floarea în schimb o întinereşte.

A se observa trecerea de la vrăjitoare la femeia de vârsta a treia cu frustrări legate de vârstă şi imagine…

După ceva timp regina ţinutului (care era şi însărcinată) se îmbolnăveşte şi deodată toată lumea caută floarea cu pricina pentru a o salva. Eforturile lui Gothel de a o ascunde sunt zadarnice şi în curând regina îşi revine şi dă naştere unei fetiţe cu păr magic, care are aceleaşi proprietăţi miraculoase ca şi floarea. Gothel se furişează în castel şi încearcă să îi taie părul fetiţei, dar odată tăiat acesta îşi pierde magia şi devine şaten, aşa că Gothel o răpeşte cu totul pe Rapunzel şi o încuie într-un turn, astfel ca nimeni să nu o mai găsească.


Fastforward 18 ani, când Rapunzel este o fată foarte frumoasă şi talentată în ale picturii şi astronomiei (I kid you not), a cărei dorinţă este să iasă din turn şi să vadă “luminile plutitoare” care apar doar de ziua ei de naştere (care sunt de fapt lanterne înălţate de locuitorii cetăţii în amintirea prinţesei pierdute).  Singurul ei companion este Pascal, un cameleon foarte simpatic – unul din personajele mele preferate din film.

Dorinţa de a vedea “luminile plutitoare” i se împlineşte atunci când Flynn Ryder – un hoţ din ţinut se urcă în turn pentru a se ascunde de soldaţii care îl urmăresc şi de doi fraţi, hoţi şi ei, pe care i-a escrocat.  De aici începe partea de aventură a filmului, cea mai reuşită, părerea mea, plină de umor şi suspans, criminali interpreţi de muzicaluri, momente periculoase şi Maximilian – un cal cu un comportament mai degrabă canin.

Din punct de vedere vizual filmul este excepţional, iar detaliile sunt uimitoare. Chiar zilele trecute am revăzut primul Shrek şi am realizat încă odată cât de mult s-au schimbat lucrurile.

Pe lângă efectele vizuale, filmul mai are şi momentele muzicale, care mie personal nu mi-au plăcut niciodată şi care sunt excesiv de repetitive în cazul ăsta, dar per total este un film reuşit, pe care cred că ăia micii o să îl aprecieze mai mult decât cei mari.

 
2 Comments

Posted by on 15 May 2011 in Filmul de aseară

 

Tags: , , , ,

True Grit

n. Grit – courage and resolve; strength of character. O definiţie mai bună nici nu puteau găsi pentru personajul principal, care (nu vă lăsaţi păcăliţi) este Mattie şi nu Rooster, cu toate că acesta domină fiecare scenă în care apare.

Fiind un film al fraţilor Cohen, mă aşteptam la minimalismul regăsit şi în True Grit, dar în mod foarte plăcut lipseşte simbolismul uneori aglomerat din filmele anterioare (în special în A serious man).  Povestea este adaptată din cartea cu acelaşi nume a lui Charles Portis, lucru realizat şi în 1968 cu John Wayne în rolul principal.

Mattie (Hailee Steinfeld – o revelaţie aproape la fel de mare ca Dakota Fanning în I am Sam) vrea să îşi răzbune tatăl omorât de un argat (Josh Brolin) şi angajează în acest sens un ofiţer cunoscut pentru numărul mare de criminali prinşi (mai mult morţi decât vii) jucat perfect de Jeff Bridges. Iniţial complet reticent şi sceptic,  acesta este în final de acord să o ajute pe fată, contra sumei de 50 de dolari.

Celor doi se alătură şi LaBeouf (Matt Damon) un pădurar responsabil mai degrabă cu notele de umor din film, decât cu capturarea criminalului.

Şi aşa începe călătoria iniţiatică pentru Mattie, un personaj complet original pentru vremurile în care a apărut cartea – celebra eroină mai rar de găsit în literatura antemodernistă decât un rol bun de-al lui Adam Sandler.

Filmul te ţine în suspans până la capăt şi este minunat pentru un fan al genului, nelipsind celebrele dueluri, vânătoarea răufăcătorului, mici scene din viaţa de atunci, elemente simbolice ici-colo

                               au reuşit să găsească chiar și blana ursului din pădure 😀

dar elementul care încheagă atât de bine filmul este personajul lui Jeff Bridges – un rebel care vrea să pară mult mai aspru şi cinic decât este, care pare a veni din vechile filme cu cowboy, în care bărbaţii erau bărbaţi, cum ar zice americanul.

Rolul lui Matt Damon este mult mai mic decât credeam iniţial, dar jucat bine şi cu un rol bine definit în poveste. Am admirat mereu abilitatea lui Damon de a juca roluri secundare aşa cum ar trebui ele jucate, ca o ramă pentru personajul principal, fără exagerări menite să atragă atenţia asupra lor (I’m looking at you Brad Pitt).

Finalul ratează, din păcate, şansa de a devia de la dulceagul ending tipic hollywoodian, oricât ar încerca să mascheze acest lucru, cartea fiind mult mai realistă şi nuanţată din acest punct de vedere.

Concluzie finală: True Grit este o poveste captivantă, un film ce trebuie bifat pe lista oricărui westernfil, dar care pentru mine nu e destul de bun pentru a fi trecut în categoria “1001 filme de văzut intr-o viață”.

 
9 Comments

Posted by on 8 May 2011 in Filmul de aseară

 

Tags: , , , , ,

4. The Way Back


The Way Back este inspirat de o (controversată) poveste aparent adevărată, redată in cartea The Long Walk de Sławomir Rawicz. Spun controversată, pentru că au fost găsite foarte multe dovezi care infirmă evenimentele descrise în carte, numai ca la ani după apariția acestora o altă persoană să afirme că povestea îi aparține, dar a fost folosită de Rawicz în mod fraudulos la persoana I. Din tot fiasco-ul cert este că, într-adevăr, în anul 1942 un grup de persoane a trecut frontiera Indiei afirmând că sunt evadați dintr-un lagăr din Siberia.

Filmul urmărește destul de atent cartea și suprinde plăcut prin atenția acordată detaliilor, atmosfera de suspans, care te ține cu sufletul la gură 2 ore, dar mai ales, critic într-un film de genul – actorii care joacă excepțional.

Primul contact cu acest film l-am avut când am văzut posterul pe imdb și nu pot să spun că i-am acordat mare atenție. Colin Farrel plus fata extrem de enervantă din Atonement nu prevesteau nimic bun, nu pentru că ar juca prost, dar pentru că personajele pe care le joacă de obicei sunt pentru mine extrem de enervante și banale – bad boys insipizi și copii răsfățați. Mă bucur că totuși am reușit să văd filmul, pentru că este o poveste cu adevărat captivantă.

The Way Back începe cu condamnarea pentru spionaj și sabotaj a lui Janusz (Jim Sturgess) – un soldat polonez și mutarea acestuia într-un lagăr din Siberia. Situația lui este una cu atât mai delicată cu cât chiar propria soție este cea care l-a denunțat. Bănuind că a fost torturată și speriat că aceasta nu își va putea ierta niciodată fapta, începe să plănuiescă evadarea și reîntoarcerea în Polonia.

Viața din gulag este redată foarte realist, relatarea fiind inspirată din cărți de genul Arhipelagului Gulag a lui Solzhenitsyn și din mărturiile care s-au păstrat. Producătorii au fost atât de atenți la detalii, încât multe din tatuajele care apar în film sunt replici a tatuajelor adevărate din gulaguri.

Lagărele sunt controlate de criminali, iar motivul din spatele acestui fapt este aproape la fel de odios ca faptul în sine: criminalii sunt un produs nedorit al societății burgheze, deci prieteni ai poporului socialist, pe când prizonierii politici sunt dușmani ai poporului.

Un criminal este și personajul jucat memorabil de Colin Farrel – Valka. Valka are, din păcate, datorii mari la ceilalți criminali, ceea ce înseamnă că mai are foarte puțin de trăit. O motivație mai bună pentru a vrea să evadeze nici nu se putea.

Din grupul celor ce plănuiesc fuga mai fac parte: Mr. Smith – un american ce pare a fi tatăl lui Chuck Norris interpretat de Ed Harris, Tomasz – un artist (Alexandru Potocean), Zoran – un contabil (jucat de Dragoș Bucur) și Voss, cărora mai târziu li se adaugă Irena, o fată orfană, care fuge la rândul ei de autorități.

După cum ne spune și trailerul, “Their escape was just the beginning” pentru o călătorie de 6.500 de km, care îi poartă din Siberia până în India și pe care o realizează în întregime pe jos. The Way Back nu se sfiește să se joace cu diferite concepte, idei și situații. Lupta pentru libertate este redată cât se poate de brutal, dar în același timp minimalist, veridic și chiar și cu un pic de umor. Încetul cu încetul ne atașăm de toate personajele, pe care le percepem ca pe niște persoane reale, cu diferite idealuri și principii, năzuințe și frustrări și nu ca pe niște clișee ambulante, cum se întâmplă câteodată cu filmele care se axează pe factorul psihologic.

Sfârșitul un pic cam teatral capătă proporții epice, dacă îl percepem ca pe o metaforă și încheie perfect o călătorie nu numai de 6.500 de km, ci și de 50 de ani.

 
 

Tags: , , , , , ,