RSS

Category Archives: Filmul de aseară

The Ghost Writer


Fiind o fană a genului mistery, am decis sâmbătă să mă uit la The Ghost Writer, în parte și pentru că din distribuție fac parte Ewan McGregor și Pierce Brosnan, doi actori pe care îi apreciez, cu toate că în ultima vreme nu au jucat în nici un film mai titrat.

Despre The Ghost Writer nu știam nimic în afară de semnificația titlului, pe care am aflat-o dintr-un alt film, cu nimeni alții decât Johnny Depp și John Turturo în rolurile principale, așa că nu am avut nici o așteptare din nici un punct de vedere – slavă domnului!

Filmul începe cu prezentarea unei oportunități nesperate pentru un scriitor (nu îi aflăm numele niciodată) care se află într-o pană de inspirație, jucat de Ewan McGregor. Acestuia îi sunt oferiți 250.000 de dolari pentru a edita și rescrie autobiografia prim ministrului britanic Adam Lang (Pierce Brosnan) fără a primi ulterior nici un fel de recunoaștere oficială. Tot ceea ce i se divulgă scriitorului la momentul respectiv este că autobiografia ar face o grămadă de bani dacă ar fi fost bine scrisă și că un alt “scriitor fantomă” a lucrat la ea până în momentul în care s-a sinucis…

Până aici nimic nou, sau șocant, poate doar faptul că ăsta

este James Blushi…

Scriitorul pleacă un pic cam zăpăcit de la întâlnire, iar pe drum este și jefuit de manuscrisul primit de la editură. Imediat își dă seama că ceva nu este în regulă cu sarcina curentă, dar din păcate este prea târziu să dea înapoi, iar 250.000 de dolari sunt un pic cam mulți bani pentru a putea fi refuzați din cauza unor bănuieli.

Fără tragere de inimă scriitorul pleacă în Statele Unite la reședința oficială a lui Lang, o casă incredibil de rece și sterilă, poziționată pe o plajă de o anostitate greu de întrecut.

Și cu toate că mobila proiectată de Walter Knoll este visul erotic al oricărui manager cu birou propriu, în The Ghost Writer este folosită excesiv, chiar și pentru atmosfera dorită.

Odată ajuns la reședința ministrului, scriitorul este întâmpinat de echipa acestuia de bodyguarzi și de asistenta personală, Amelia Bly, jucată de Kim Cattrall, care cu toate că este de origine britanică, are unul din cele mai proaste accente pe care le-am auzit vreodată.

Rescriind manuscrisul scriitorul face cu timpul cunoștință și cu soția lui Adam Lang, Ruth (Olivia Williams), un personaj ușor depresiv și nevrotic, care îi oferă scriitorului diferite detalii și informații mai intime din viața prim ministrului.

În timp ce intriga progresează aflăm că Lang este implicat într-un scandal anex al războiului din Irak, fiind acuzat de Curtea Internațională de Justiție că a aprobat arestarea și torturarea ilegală a unor persoane suspectate de terorism.

Conspirația ia proporții și mai mari atunci când scriitorul descoperă că Lang a fost la facultate împreună cu un fost agent CIA și că predecesorul său se poate să fi fost omorât.

Din acest punct acțiunea progresează mult mai alert, rămânând însă în același timp credibilă și consecventă în detalii.

Atmosfera filmului este întreținută cu atenție până la sfârșit într-un ritm mai degrabă plictisitor, iar tonurile generale de gri și bej devin obositoare deja din prima jumătate a filmului. Ewan, Williams și Brosnan joacă cu toții bine, restul ansamblului se descurcă ok, iar sentimentul de pericol este prezent pe tot parcusul filmului, Polanski dovedind încă odată că nu e nevoie de scene grafice sau prea explicite pentru a face Amenințarea simțită.

Subiectul este și el unul recent, prezentat într-o manieră minimalistă și tocmai de aceea foarte eficientă, o ușoară aluzie la Tony Blair și relația acestuia foarte amiabilă cu administrația Statelor Unite. De aplaudat mai este și verosimilitatea situaților, a lipsei de exagerări și a ritmului reținut al filmului, o schimbare binevenită de la thrillerele curente, încărcate de coincidențe și revelații.

Per total The Ghost Writer este un film un pic cam ciudat, care iese din tipare cu o acțiune simplă și clară, dar cu o linie foarte subțire între lent și plictisitor. L-aș recomanda mai degrabă fanilor genului, sau ai actorilor.

Advertisements
 
7 Comments

Posted by on 22 September 2011 in Filmul de aseară

 

Tags: , , , , , , ,

The Social Network

Am auzit de The Social Network de multă vreme, dar nu am avut niciodată pornirea să îl și văd. Povestea lui Mark Zuckerberg mi s-a părut extrem de plictisitoare și în plus nu prezenta nici un interes pentru mine, cu toate că am cont de facebook. Așa că singura posibilitate de vizionare s-a ivit ieri, când l-am prins pe HBO chiar de la început.

Filmul m-a luat prin surprindere de la prima scenă, având o atmosferă care aduce mai degrabă cu House M.D., sau Castle decât cu un film pentru adolescenți despre facebook. Replicile celor 2 actori sunt aruncate cu furie și iuțeală de la unul la altul și implică niște aspecte foarte neașteptate:

1. Mark Zuckerberg este mult mai interesant decât îl făceau să pară articolele scrise până atunci

2. Are tendințe ușor autistice, nefiind capabil să înțeleagă majoritatea valorilor și interacțiunilor sociale decât la nivel elementar și în termeni de cifre și procentaje

și 3. Filmul este mult mai interesant decât mă așteptam, având suspans și un scenariu destul de captivant.

În finalul scenei Erica (Rooney Mara) se desparte de Mark pe motiv că este nesimțit. Ca să îi dovedească că nu avre dreptate Mark se duce la cămin și hack-uiește site-urile cluburilor pentru studenți pentru a crea un catalog online în care fetele pot fi comparate pe baza aspectului. Yup, completely non asshole-ish…

Catalogul are un succes neașteptat și în câteva ore traficul ajunge la 22.000 de accesări punând pe burtă (cum îi place șefului meu să spună) întreaga rețea a universității Harvard. Acest lucru îl face faimos în cadrul facultății și astfel ajunge în vizorul clubului Phoenix, condus de Divya Narendra și frații Cameron și Tyler Winklevoss, care au o idee ce promite mult atât din punct de vedere financiar cât și social.

                                                         Adevărații frați Winklevoss

Ideea e de a crea un site care să le permită studenților Harvard să socializeze online, având ca scop cuplarea cu ajutorul site-ului. Mark fură ideea și o transformă în ceea ce cunoaștem astăzi ca “facebook” în 40 de zile de scripting aproape continuu, după care îl lansează, informându-i pe frații Winklevoss că site-ul gândit de ei nu poate fi realizat datorită unor probleme tehnice.

Cu sprijinul financiar al lui Eduardo Saverin (Andrew Garfield) – cel mai bun prieten al lui Mark siteul crește într-un ritm incredibil, iar cei doi își dau seama că trebuie să acționeze rapid pentru a ajunge la nivelul de corporație. În acest sens îi cer sfatul lui Sean Parker creatorul programului Napster, interpretat de Justin Timberlake în stilul caracteristic – replici izolate, rostite cu o oarecare aroganță, care îți lasă impresia că e constient tot timpul că e Justi Timberlake sex simbol/Adonis modern și că joacă într-un film. De fapt Justin Timberlake e atât de plictisitor ca actor, încât aș prefera 15 minute continue cu Jack Nicholson făcând gargară.

Mark este impresionat imediat de Sean și se mută în California, la Palo Alto, împreună cu echipa pe care și-a format-o pe banii lui Eduardo. În scurt timp intră cu totul sub influența lui Sean și îi îndepărtează pe toți oamenii cu care colaborase anterior, ajungând faimos, dar singur și neîmplinit.

În final se trezește dat în judecată nu numai de frații Winklevoss, ci și de cel mai bun prieten, iar impresia creată de film este atât de puternică încât m-am trezit întrebându-mă de ce mi-am făcut cont de facebook. Și cu toate că Mark nu este nici pe departe atât de antipatic pe cât îl face filmul să pară (conform spuselor celor care îl cunosc) majoritatea decizilor luate de-a lungul dezvoltării facebook sunt extrem de proaste și meschine.

În concluzie este foarte interesant de aflat cine stă în spatele tabului aproape perpetuu deschis pe facebook și care au fost etapele dezvoltării site-ului. În plus, tuturor ne plac poveștile de succes.

Fun fact: Frații Winklevoss sunt jucați de fapt de același actor, pentru că regizorul nu a găsit o pereche de gemeni corespunzătoare, așa că a replicat digital fața lui Armie Hammer, corpul aferent fiind al actorului Josh Pence.

 
6 Comments

Posted by on 29 August 2011 in Filmul de aseară

 

Tags: , , , , , , ,

Iron Man 2

Nu am fost niciodată fană a filmelor cu supereroi. Poate din cauză că mai toate presupun renunțarea la orice gândire logică, poate din cauza happy ending-ului iminent, sau poate din cauza spandexului și a chiloților purtați peste pantaloni. Who knows?

Iron Man a fost însă una din puținele excepții, mai ales datorită lui Robert Downey Jr. de care mă îndrăgostisem încă de la lansarea videoclipului lui Elton John, așa că acum câteva seri m-am hotărât să văd și partea a doua.

Primele 15 minute sunt la nivelul primului film. Tony Stark (Downey) dă șuturi în fund în stânga și în dreapta la o audiere în care guvernul Statelor Unite îi cere să predea faimosul costum pentru cercetări și replicare.

În același timp, într-o Rusie atât de clișeică, încât singurul lucru care mai lipsea era o babushka cu o farfurie de borș în brațe, Ivan Vanko (Mickey Rourke) se folosește de tehnologia dezvoltată de Howard Stark (tatăl lui Tony) pentru a se răzbuna pe acesta. Motivul fiind că propriul tată fusese folosit și dat la o parte de Howard după ce împreună reușiseră să proiecteze “tehnologia viitorului”.

Și cam de pe aici filmul tinde să cadă în plasa polarizării și a stupidității tipic hollywoodiene. Ivan nu numai că reușește să confecționeze un mini motoraș alimentat cu elemente radioactive în propriul apartament, dar cumva strecoară o namilă de costum la raliul de la Monte Carlo, unde încearcă să îl omoare pe Tony.

Nu reușește și este dus la închisoare, de unde scapă însă cu ajutorul lui Justin Hammer (magnificul Sam Rockwell) – negustorul de arme favorit al guvernului Statelor Unite, care și-ar da și propria mamă pentru a intra în posesia costumului de Iron Man. Complotul celor doi este destul de periculos pentru Tony, care întâmplător mai este și pe moarte, motiv pentru care reușește să se certe cu mai toți oamenii importanți din viața sa și este foarte aproape de a pierde și tehnologia din spatele costumului.

Da, și mie mi s-a părut oarecum complicată toată intriga. Poate că ăsta a fost și motiv pentru care filmului îi lipsește mult din farmecul și umorul primei părți. Don Cheadle este prea serios în rolul locotenentului Rhodes, Gwyneth Paltrow se poartă mai mult ca prietena frustrată a lui Tony decât ca o directoare generală și Scarlett Johansson are o adevărată paletă de expresii în rolul Văduvei Negre:

….

Pe de altă parte efectele speciale sunt spectaculoase, Robert Downey Jr este, ca de obicei, pe măsura așteptărilor (chiar și când inventează un nou element chimic în câteva minute), la fel este și Sam Rockwell – unul dintre cei mai buni actori ai generației curente – în opinia mea, iar unele glume sunt cu adevărat reușite. Ca să nu mai spun că în HD filmul arată halucinant de bine.

Mickey Rourke joacă pentru a n oară același tip de personaj, doar cu un final diferit, iar Samuel L. Jackson apare pe ecran mai rar decât regizorul filmului, Jon Favreau și ar putea fi foarte ușor confundat cu Elijah Price, personajul său din Unbreakable.

În concluzie Iron Man 2 este mai degrabă pentru fanii genului, sau ai seriei, sau pentru o seară în care nu aveți chef de un film prea serios, așa că vă las cu cele mai bune minute din film:

 
3 Comments

Posted by on 24 August 2011 in Filmul de aseară

 

Tags: , , , , , , , ,

Marți, după Crăciun

După 4 luni, 3 săptămâni și 2 zile și Moartea domnului Lăzărescu, Marți după Crăciun nu mai e nici o surpriză din punct de vedere stilistic și mă bucură să constat că filmul românesc este din ce în ce mai bine definit, cu un stil propriu, chiar dacă stilul în sine mă lasă absolut rece. Străinii îl numesc Romanian New Wave – prezentarea vieții de după revoluție într-un stil realist, sumbru, minimalist, eu îl numesc Cum Putem Să Umplem Minute Întregi cu Nimic…


Povestea este extrem de simplă și complexă în același timp – Munteanu abordează tema triunghiului amoros dintr-o perspectivă aproape dureros de realistă, în care nimeni nu e rău, sau bun, toți sunt oameni.

Paul (Mimi Brănescu) este un tip căsătorit, care are o fetiță și o amantă (Maria Popistașu) de care s-a îndrăgostit. Timp de 6 luni reușește să joace în ambele echipe, dar întâlnirea întâmplătoare dintre soție (Mirela Oprișor) și amantă îl face să realizeze faptul că situația nu poate dura la nesfârșit și că trebuie să ia o decizie.

După o noapte tumultoasă Paul își asumă condiția și hotărăște cu cine vrea să împartă patul pe viitor, ceea ce duce la una din cele mai bune scene ale filmului, jucată cu adevărat patos și nu recitată cu pauze kilometrice parcă de un copil asmatic. Uitându-te la ea nu ai cum să nu fi afectat, fie că ai trecut prin așa ceva, sau îți imaginezi cum ai reacționa și ce palmă ți-ar da o situație de genul.

Jocul actorilor din Marți, după Crăciun e ca și cântecul unei trupe de tribut, bun, aproape de original, dar pe undeva tot se falsează. Replicile sunt pe alocuri trase cu cleștele din gura actorilor, de prea multe ori pentru a fi considerate necesare scenariului și unele cadre par a nu se mai termina. E un fel de 432, dar unde filmul respectiv recurgea la un subiect interesant și suspans, Marți după Crăciun recurge la o lipsă totală de sare și piper. Cu toate ăstea actorii principali joacă toți bine, Mimi Branescu și Mirela Oprișor în special, iar Maria Popistașu, ca de obicei, joacă fata ușor afectată care vorbeste de parcă suferă continuu de gastrită – în câte filme o să le mai spună bărbaților că e cârpa lor?

Pe de altă parte o adevărată revelație a fost pentru mine bunica (Silvia Năstase), cea mai credibilă dintre toți, cu toate că a avut un rol meteoric.

În concluzie Marți, după Crăciun merită văzut (la o oarecare distanță de alt film românesc) și este aproape perfect pentru ce și-a propus să fie – o felie crudă de viață. Frustrarea mea este legată mai mult de stil în sine decât de film, care este în plus și o lecție foarte bună.

Pentru echivalentul american vă propun Blue Valentine.

 
5 Comments

Posted by on 7 June 2011 in Filmul de aseară

 

Tags: , , , ,

Tangled

După surpriza foarte plăcută reprezentată de The Princess and the Frog am fost foarte curioasă să văd ultima animaţie marca Disney -Tangled. Un pic cam surprinsă de titlu, am vrut să aflu de ce nu i-au spus “Rapunzel”, după povestea din care s-au inspirat. Ei bine, se pare că The Princess and the Frog a fost o dezamăgire din punct de vedere a încasărilor pentru că nu a atras deloc publicul masculin. Aşa că au rebranduit filmul, i-au modificat un pic şi trailerul ca să pară mai mult axat pe aventură şi au pus mai mult accentul pe Flynn Ryder în marketing, iar rezultatul este vizibil, Tangled încasând în primul weekend 49 de milioane de dolari, faţă de TPTF, care a încasat “doar” 24 de milioane.

La fel ca majoritatea filmelor animate Disney şi acesta se inspiră dintr-o poveste a fraţilor Grimm. Spun inspiră pentru că de fiecare dată cei de la Disney uită îm mod convenabil unele aspecte ale poveştii, dar le imbogăţesc pe de altă parte cu diferite clişee şi stereotipuri ale vremii. Dacă în anii ’50 toate prinţesele aveau nevoie de un prinţ care să la salveze, în anii ’90 dădeau deja primele semne de emancipare prin Mulan şi Pocahontas, ajungând ca în 2010 să avem parte de nişte dialoguri un pic cam serioase şi ciudate pentru un film destinat copiilor. Unul din primele lucruri care mi-au sărit în ochi a fost modul aşa zis pasiv-agresiv al mamei vitrege de a trata lucrurile.

Mother Gothel: Look in that mirror. I see a strong, confident, beautiful young lady.
Mother Gothel: Oh look, you’re here too.
Mother Gothel: I’m just teasing! Stop taking everything so seriously.

Poveste începe (fără nici o legătură cu originalul) cu o floare crescută dintr-o “picătură de soare”, care a căzut pe Pământ şi care are abilităţi magice de a vindeca.  Gothel – o babă atât de urâtă, încât clar trebuie să fie şi rea îi cântă florii în fiecare seară, iar floarea în schimb o întinereşte.

A se observa trecerea de la vrăjitoare la femeia de vârsta a treia cu frustrări legate de vârstă şi imagine…

După ceva timp regina ţinutului (care era şi însărcinată) se îmbolnăveşte şi deodată toată lumea caută floarea cu pricina pentru a o salva. Eforturile lui Gothel de a o ascunde sunt zadarnice şi în curând regina îşi revine şi dă naştere unei fetiţe cu păr magic, care are aceleaşi proprietăţi miraculoase ca şi floarea. Gothel se furişează în castel şi încearcă să îi taie părul fetiţei, dar odată tăiat acesta îşi pierde magia şi devine şaten, aşa că Gothel o răpeşte cu totul pe Rapunzel şi o încuie într-un turn, astfel ca nimeni să nu o mai găsească.


Fastforward 18 ani, când Rapunzel este o fată foarte frumoasă şi talentată în ale picturii şi astronomiei (I kid you not), a cărei dorinţă este să iasă din turn şi să vadă “luminile plutitoare” care apar doar de ziua ei de naştere (care sunt de fapt lanterne înălţate de locuitorii cetăţii în amintirea prinţesei pierdute).  Singurul ei companion este Pascal, un cameleon foarte simpatic – unul din personajele mele preferate din film.

Dorinţa de a vedea “luminile plutitoare” i se împlineşte atunci când Flynn Ryder – un hoţ din ţinut se urcă în turn pentru a se ascunde de soldaţii care îl urmăresc şi de doi fraţi, hoţi şi ei, pe care i-a escrocat.  De aici începe partea de aventură a filmului, cea mai reuşită, părerea mea, plină de umor şi suspans, criminali interpreţi de muzicaluri, momente periculoase şi Maximilian – un cal cu un comportament mai degrabă canin.

Din punct de vedere vizual filmul este excepţional, iar detaliile sunt uimitoare. Chiar zilele trecute am revăzut primul Shrek şi am realizat încă odată cât de mult s-au schimbat lucrurile.

Pe lângă efectele vizuale, filmul mai are şi momentele muzicale, care mie personal nu mi-au plăcut niciodată şi care sunt excesiv de repetitive în cazul ăsta, dar per total este un film reuşit, pe care cred că ăia micii o să îl aprecieze mai mult decât cei mari.

 
2 Comments

Posted by on 15 May 2011 in Filmul de aseară

 

Tags: , , , ,

True Grit

n. Grit – courage and resolve; strength of character. O definiţie mai bună nici nu puteau găsi pentru personajul principal, care (nu vă lăsaţi păcăliţi) este Mattie şi nu Rooster, cu toate că acesta domină fiecare scenă în care apare.

Fiind un film al fraţilor Cohen, mă aşteptam la minimalismul regăsit şi în True Grit, dar în mod foarte plăcut lipseşte simbolismul uneori aglomerat din filmele anterioare (în special în A serious man).  Povestea este adaptată din cartea cu acelaşi nume a lui Charles Portis, lucru realizat şi în 1968 cu John Wayne în rolul principal.

Mattie (Hailee Steinfeld – o revelaţie aproape la fel de mare ca Dakota Fanning în I am Sam) vrea să îşi răzbune tatăl omorât de un argat (Josh Brolin) şi angajează în acest sens un ofiţer cunoscut pentru numărul mare de criminali prinşi (mai mult morţi decât vii) jucat perfect de Jeff Bridges. Iniţial complet reticent şi sceptic,  acesta este în final de acord să o ajute pe fată, contra sumei de 50 de dolari.

Celor doi se alătură şi LaBeouf (Matt Damon) un pădurar responsabil mai degrabă cu notele de umor din film, decât cu capturarea criminalului.

Şi aşa începe călătoria iniţiatică pentru Mattie, un personaj complet original pentru vremurile în care a apărut cartea – celebra eroină mai rar de găsit în literatura antemodernistă decât un rol bun de-al lui Adam Sandler.

Filmul te ţine în suspans până la capăt şi este minunat pentru un fan al genului, nelipsind celebrele dueluri, vânătoarea răufăcătorului, mici scene din viaţa de atunci, elemente simbolice ici-colo

                               au reuşit să găsească chiar și blana ursului din pădure 😀

dar elementul care încheagă atât de bine filmul este personajul lui Jeff Bridges – un rebel care vrea să pară mult mai aspru şi cinic decât este, care pare a veni din vechile filme cu cowboy, în care bărbaţii erau bărbaţi, cum ar zice americanul.

Rolul lui Matt Damon este mult mai mic decât credeam iniţial, dar jucat bine şi cu un rol bine definit în poveste. Am admirat mereu abilitatea lui Damon de a juca roluri secundare aşa cum ar trebui ele jucate, ca o ramă pentru personajul principal, fără exagerări menite să atragă atenţia asupra lor (I’m looking at you Brad Pitt).

Finalul ratează, din păcate, şansa de a devia de la dulceagul ending tipic hollywoodian, oricât ar încerca să mascheze acest lucru, cartea fiind mult mai realistă şi nuanţată din acest punct de vedere.

Concluzie finală: True Grit este o poveste captivantă, un film ce trebuie bifat pe lista oricărui westernfil, dar care pentru mine nu e destul de bun pentru a fi trecut în categoria “1001 filme de văzut intr-o viață”.

 
9 Comments

Posted by on 8 May 2011 in Filmul de aseară

 

Tags: , , , , ,

Insidious

Insidious este un film cu un pedigree de campion, fiind realizat de scriitorii seriei Saw (din care mie personal îmi place doar primul film) si de producătorul filmului Paranormal Activity (care m-a lăsat  pentru câteva zile cu inabilitatea de a vizita bucătăria în timpul nopții). Filmul seamănă mai mult cu cel din urmă, fiind pe scurt Poltergeist fără celebrul televizor.

Secvența de început te duce cu gândul la filmele horror clasice ale aniilor ’50 datorită coloanei sonore și a efectelor vizuale folosite. De fapt mi-a adus foarte mult aminte de The Haunting, varianta 1963. Un lucru care mi-a plăcut din prima. Dar lucrurile nu se opresc aici, imediat după generic avem de-a face cu o scenă care pare a se fi materializat din coșmarurile noastre cele mai sinistre. Chiar țin minte că și eu am visat la un moment dat o creatură la fel de odiosă, după care am promis solemn să nu mai citesc niciodată Almanahul de întâmplări paranormale a unei vecine, promisiune care a durat fix până la răsărit… Și ca să nu fiu eu singura traumatizată:

Povestea este, în prima parte a filmului enervant de banală pentru un horror – un cuplu se mută într-o casă nouă, unde se petrec din ce în ce mai multe lucruri ciudate. Ce mirare că au și copii – 2 băieți și o fetiță în vârstă de câteva luni. Încă de la început știm că ăia mici o sa aibă zile fripte în casa cu pricina.

Pe lângă răsfolositele obiecte care își schimbă locul, voci sinistre, șoapte neînțelese și uși care se trântesc, avem și camera a mai bântuită, în cazul ăsta podul de care unul din băieți se simte din ce în ce mai atras, până cînd într-o seară, încercând să aprindă lumina, cade de pe o scară, lovindu-se la cap. A doua zi tatăl (Patrick Wilson) descoperă că nu se mai trezește din somn și îl duce la spital, unde nimeni nu înțelege ce se întâmplă cu el. Ai crede că după toate filmele de groază cu posedări au mai învățat și doctorii câte ceva…

Copilul (Dalton) este dus acasă unde rămâne în grija mamei lui în timp de lucrurile ciudate se accentuează și tatăl este din ce în ce retras și absent.

Cu toate că povestea este trasă la xerox, senzația de frică și teroare este indusă foarte inteligent prin mici detalii subtile, cadre meteorice/subliminale, dar mai ales prin sincronizarea foarte atentă a sperieturilor. Atenție, nu este un film în care cadrele de sărit în sus de pe canapea sunt predictibile. Din contră se pare că sunt atent aranjate să apară când te aștepți mai puțin, indiferent de câte filme de groază ai mai văzut.

Un alt element care mie mi-a plăcut foarte mult este folosirea unei melodii lait-motiv. Binenînțeles, într-un film de groază cu cât e melodia mai veselă, cu atât sunt scenele în care apare mai sinistre. Un contrast care îi dă filmului și un element memorabil.

Din a doua parte a filmului povestea deviază oarecum de la banal și incorporează și element de comedie ușoară, care nu strică însă tonul filmului. Imaginea lasă la un moment dat de dorit, la fel ca și finalul, dar la ce ne puteam așepta de la persoanele care plănuiesc al treilea film al seriei Paranormal Activity?

Verdict final: Insidious este un film de groază peste medie, foarte bun de vizionat seara cu lumina stinsă și un pachet de Xanax pe noptieră.

Ca experiment vă propun să vizionați filmul și să vă setați ca ton de alarmă următoarea melodie 😉

 
6 Comments

Posted by on 28 April 2011 in Filmul de aseară

 

Tags: , , , ,