RSS

Category Archives: 1001 filme de văzut intr-o viață

14. The Name of The Rose

Pe o scală de la 1 la 10 a stilului anticalofil, Numele trandafirului are un scor de 15. E atât de grotesc, incât a rămas întipărit în mintea oamenilor care l-au vizionat ca având cele mai urâte personaje prinse vreodată pe peliculă. Impresia e atât de puternică încât în unele cazuri dă naștere la reacții de genul “Numele Trandafirului? Nu e filmul ăla cu oamenii cu fețe de porci?”… True story!

Și ca să nu credeți că cineva exagerează:

     Oricât de multe personaje hidoase a jucat de-a lungul vieții, tot nu mă pot împăca cu gândul că ăsta e Ron Perlman

Cu toate că acest aspect al filmului ar putea convinge unele persoane că ar fi mai bine să sară peste acest film, restul compensează din plin. Numele Trandafirului, ecranizare a cărții cu același nume de Umberto Eco este o extrem de fidel originalului – un film foarte, foarte bun, o combinație perfectă de suspans, mister, istorie și filozofie.

Călugării William din Baskerville (Sean Connery) și Adso din Melk (Christian Slater) călătoresc spre o mănăstire benedictină din nordul Italiei unde urmează să aibă loc un sinod ecumenic foarte important. Cu câteva zile înainte de acesta în mănăstire are loc un eveniment cu totul neașteptat – un călugăr se sinucide, iar William, cunoscut pentru inteligența sa, care i-a folosit în trecut și în postul de inchizitor, este rugat să investigheze cauzele.

Pe măsură ce William înaintează în investigația sa cu ajutorul lui Adso, intriga ia proporții, iar noi avem parte de mesaje criptate, cerneluri magice, labirinturi, forțe malefice, chiar și simbolica scenă din cimitir în miez de noapte, singura dată însă când nu pare a fi un clișeu obosit.

Indiciile îl duc pe fostul inchizitor William foarte aproape de un adevăr greu de înghițit, dar deloc surprinzător, cu toate că finalul va fi o surpriză pentru mulți. Dar meritul filmului nu se află numai în poveste, ci și în ideile dezbătute pe marginea acesteia.

Pe drumul său spre adevăr William trebuie să înfrunte scepticismul și misticismul colegilor călugări, superstițiile acestora, călugări absolutiști cu porniri criminale și în final un fost adversar din tinerețe – Gui, un alt inchizitor, cunoscut pentru metodele brutale de “judecată”.

De o acurațete rar întâlnită, atât cartea, cât și filmul descriu fidel viața unui călugăr din Evul Mediu, în care gândirea liberă este permisă atâta timp cât coincide cu canoanele bisericești, iar Diavolul este văzut de fețele bisericești la orice colț, gata să sară oricând pe oamenii atât de ușor coruptibili.

Dacă povestea în sine este o alegorie, personajele sunt de asemenea simbolice – Adso tânărul crud, naiv, care va fi maturizat de experiența din mănăstire, William un Sherlock Holmes al călugărilor, un om treaz printre beți reprezintă partea deschisă spre progres și noutate a Bisericii, Jorge bătrânul fixat în credința sa, care pentru el reprezintă singurul adevăr, Abatele preocupat mai mult de renumele mănăstirii decât de oamenii care mor de foame la porțile sale, Fata și Salvatore – singurele pete de culoare din griul apăsător al mănăstirii.

Numele Trandafirului te captivază mai ales prin atmosfera creată, un amestec unic de sumbru, grotesc și comic, care rămâne cu tine mult timp după ce filmul s-a terminat. La fel ca și în Lista lui Schindler culorile sunt folosite sugestiv, tonurile de gri și bej fiind dominante cu câțiva stropi de pasiune ici colo.

Arhitectura este singurul element frumos din film, un lucru care nu poate fi întâmplător într-o poveste în care, dogmele la fel ca și oamenii care le creează sunt trecătoare, dar pietrele rămân.

Jocul actorilor este de asemenea superb, Sean Connery este la înălțimea așteptărilor, cu toate că trecea printr-un impas în cariera sa de actor iar Christian Slater este extrem de convingător în rolul său de novice, probabil și din cauză că avea 15 ani. Aș fi spus că din acest punct de vedere scena cu fata făr di nume este un pic cam incomodă, dar după Notes on a scandal, pare o nimica toată…

Restul distribuiției este la același nivel, Ron Perlman ar fi meritar sincer un Oscar pentru Salvatore, l-a jucat la perfecție.

Numele Trandafirului este în consecință un film clasic, cum nu am mai văzut de multă, multă vreme.

 
3 Comments

Posted by on 11 September 2011 in 1001 filme de văzut intr-o viață

 

Tags: , , , , , , , , , , , ,

13. The Green Mile

Am văzut prima oară acest film când aveam 15 ani și scena morții lui Delacroix mă bântuie și acum. A fost o scenă atât de memorabilă încât a doua zi m-am dus direct la bibliotecă și am împrumutat cartea. Pe atunci îmi plăcea foarte mult Stephen King și cu toate că mi-am mai schimbat părerea în timp, The Green Mile este cu siguranță una din cărțile lui cele mai bune, iar ca ecranizare poate fi lejer comparată cu The Shawshank Redemption.

Filmul descrie viața din sectorul de deținuți condamnați la moarte al penitenciarului “Cold Mountain” din Louisiana numit și “Culoarul Verde” datorită culorii care îi acompania pe deținuți până la scaunul electric. Tom Hanks este Paul Edgecomb, șeful sectorului, care pe lângă deținuții periculoși mai are de a face și cu psihopați în uniformă cu pile la conducerea penitenciarului.

Psihopatul în cauză – Percy Wetmore este jucat impecabil de Doug Hutchison, care reușește să redea toate trăsăturile definitorii ale personajului: frustrat, sadic, narcisist și arogant, un amestec care îl face aproape la fel de sinistru ca Eugene Tombs. În plus Percy moare de nerăbdare să vadă o execuție pe viu, deci ne putem aștepta de la început la un dezastru iminent.

Intriga se pune în mișcare odată cu sosirea lui John Coffey (like the drink, only not spelled the same), un uriaș acuzat de omorul brutal a două fetițe, condamnat și el la moarte.

John este, contrar aparențelor, extrem de blând și își petrece timpul plângând, sau stând izolat în celula sa. Lucrurile devin interesante când acesta dă dovadă de puteri supranaturale, vindecându-l pe Paul de infecți urinară care îl chinuia de câteva luni (infecție descrisă inutil de detaliat in carte, mă bucur că nu și în ecranizare)

Încetul cu încetul Paul își dă seama că John este nevinovat, dar cine ar crede în anii ’30 că un negru găsit cu cadavrele celor 2 fetițe în brațe nu este asasinul? Pe lângă asta John este oarecum încet la minte și nu înțelege mai nimic din ce i se întâmplă, având și ușoare pierderi de memorie.

Ritmul filmului este unul lent, dar nu frustrant. Povestea narată la persoana I de Paul ne este dezvăluită plină de suspans și farmec. Prezentul și trecutul sunt alternate dar nu abuziv, iar atmosfera este extrem de captivantă, având un ușor iz de poveste.

Foarte fidel cărții filmul reușește acolo unde atât de multe ecranizări după Stephen King au eșuat – are și elemente umoristice, uneori chiar absurde.

Billy “The Kid” Wharton jucat de Sam Rockwell este sarea și piperul filmului, de la crizele de nervi la chinul la care îl supune pe Percy, cu toate că, la fel ca orice alt aspect din cărțile lui King – nu este ce pare a fi.

Un rol important îl are și Eduard Delacroix, un piroman care se împrietenește cu Mr. Jingles – singurul animal din sectorul morții.

Delacroix este frecvent ținta atacurilor lui Percy pentru că este mic de statură și inofensiv, dar este răzbunat de Mr Jingles care îl enerveză pe Percy până aproape de isterie.

Filmul tratează mai multe subiecte de la sacru și profan la rasism, societatea anilor ’30 în sudul Statelor Unite, problema oamenilor instabili în funcții de putere, pedeapsa capitală și natura dreptății. Este genul de film care te captivează și te pune pe gânduri o perioadă bună după vizionare și nu numai datorită elementului “horror”.

În plus este una din cele mai bune ecranizări și unul din puținele filme în care toți actorii joacă bine. Fără îndoială un clasic.

 
5 Comments

Posted by on 26 August 2011 in 1001 filme de văzut intr-o viață

 

Tags: , , , , , , , , , , ,

12. Dark City

Cum să strici munca unui regizor în câțiva pași simpli: iei un film cu un scenariu îndrăzneț și original, tai scene importante, obligi regizorul să introducă un monolog inutil la începutul filmului care dă de gol cele mai interesante aspecte ale scenariului și reduci viziunea scenaristului la nivelul unui idiot pentru că ți se pare prea îndrăzneață. But fear not, toate greșelile au fost îndreptate odată cu lansarea ediției director’s cut, pe care o voi prezenta aici.

Dark City a avut foarte puține șanse la celebritate în 1998, când a fost lansat, în mare parte datorită filmului Titanic, dar și din cauza unei campanii publicitare slabe. Cu trecerea anilor însă, a devenit un cult, în special printre fanii genului SF, cu toate că este mult, mult mai mult decât un film științifico-fantastic.

Dark City începe cu o scenă emblematică, simbol al trecerii timpului, dar și al orei vrăjitoarelor, în care orice este posibil.

Nu avem mult de așteptat și îl vedem pe Rufus Sewell (în aproape toată splendoarea lui) într-o baie în care nu își amintește cum a ajuns, sau de ce. De fapt nu își amintește prea bine nici măcar cine e.

Curând este sunat de doctorul Schreber (Keifer Sutherland), care îi explică că tot ce se întâmplă are un motiv și că trebuie să fugă cât mai repede din hotel.

La plecare află(m) că pe necunoscutul din baie îl cheama John Murdoch și că a stat 3 săptămâni în hotel, cu toate că nu își amintește nimic. Complet confuz John are o singură pistă – o carte poștală cu Shell Beach, singurul loc care îi zice ceva.

      Genial joc de lumini, mai ales într-un film în care contrastul lumină/întuneric are un rol foarte important

În timp de John încearcă să ajungă la Shell Beach, Emma (o foarte tânără Jennifer Connelly) soția lui este contactată de doctorul Schreber, care îi spune că John suferă de o cădere nervoasă și că poate deveni foarte periculos, dacă nu este găsit. În același timp orașul este în panică datorită unui criminal în serie, care nu a fost încă prins. Dun dun DUN!

Cu cât John petrece mai mult timp în oraș, cu atât mai bizară pare toată lumea înconjurătoare. Orașul pare a fi cufundat într-o noapte eternă, în care clădirile și obiectele din jur se schimbă aproape constant, dar și mai ciudat de atât este faptul că și el are abilitatea de a produce schimbări în lumea înconjurătoare: poate manifesta uși, sau dezintegra pereți.

Pe urmele lui sunt niște “oameni” foarte ciudați, care vor să-l omoare cu orice preț și care par a deține aceleași puteri, care colaboreză cu doctorul Schreber din motive obscure.

                                    Mie mi s-au părut a fi și un omagiu adus lui Max Schreck

În timp ce John încearcă să înțeleagă ce se întâmplă în jurul lui, Emma cere ajutorul inspectorului Frank Bumstead (William Hurt) pentru a-l găsi, iar acesta este convins că John este criminalul, cu toate că vizita la un fost coleg – actual nebun îl pune pe gânduri în multe privințe, moment din care filmul se îndreaptă spre marea dezvăluire.

Dark City este un film noir excepțional de bun, fiind tătuca multor idei actualmente folosite în exces în filme, o combinație, dacă vreți, între The Matrix și The Adjusment Bureau, dar cu accentul pus pe elementul uman și esența acestuia. Teme precum adevărata natură a realității, sau a identității umane sunt dezbătute foarte subtil, iar per total poate fi văzut și ca o mis en scène a mitului peșterii de Plato. Nu uitați, este vorba de un film lansat în 1998, cu toată că atmosfera este tipică mai degrabă pentru anii ’80 și o mare parte din timp am avut impresia că ar putea fi fratele geamăn serios al lui Brazil.

Actorii joacă toți bine, Rufus Sewell are un rol mai mic decât ai crede pentru un personaj principal, dar se descurcă binișor pentru un actor care trecuse de 3 ani la cinematografie.

Relația lui John și Emma este foarte interesantă, mai ales pentru că nu devine elementul central al poveștii și nici nu este prezentată ca fiind cel mai romantic lucru de la Romeo și Julieta încoace.

                De obicei scenele de genul mi se par prea teatrale, dar asta a avut ceva special

A da și Dark City este filmul de debut al Melissei George. 😀

 
 

Tags: , , , , , ,

11. Who’s afraid of Virginia Wolf?

Who’s afraid of Virginia Wolf? este considerat un mare clasic, o combinație perfectă între un scenariu foarte bun și o interpretare care te bântuie mult timp după ce ai vizionat filmul, rolul Marthei fiind în părerea mea cel mai bun rol pe care l-a jucat vreodată Elizabeth Taylor.

Oamenii în general nu agrează filmele concepute ca o piesă de teatru, pentru că struțocămilele sunt rareori reușite, dar Who’s afraid of Virginia Wolf este extrem de bine realizat, iar actorii joacă atât de bine, că sincer nici nu îți prea pasă de-a lungul celor 130 de minute de încadrarea în gen. A se vedea și Rope din aceleași motive (plus încă 100).

Filmul descrie relația disfuncțională dintre Martha și George (Richard Burton) – 2 persoane ajunse la vârsta a doua pline de frustrări și ură, dar în același timp profund dependente una de cealaltă. De-a lungul celor 2 ore întreaga lor relație instabilă explodează într-un iureș de insulte, minciuni, violență și amărăciune.

Ceea ce pare a fi o nebunie totală, nu este altceva decât suma unei vieți pline de ghinion și compromisuri, iar Taylor și Burton redau cu un realism incomod situația unei singurătăți in doi dusă la extrem.

George este profesor la universitatea unde tatăl Marthei este rector. Ea s-a îndrăgostit de el, în ciuda provenienței umile și cei doi s-au căsătorit convinși că George va ajunge odată decanul facultății de istorie, sau chiar rector.

Din păcate George nu se descurcă în postul lui și rămâne doar un “amarât” de profesor, iar Martha o alcoolică depresivă, incapabilă să își accepte situația.

La tot spectacolul participă un cuplu tânăr – o oglindă a Marthei și a lui George. El este proaspăt angajat la universitate, iar ea este fata unor bogătași.

Încetul cu încetul o pleiadă de secrete sinistre iese la suprafață în timp ce Martha și George devin din ce în ce mai agresivi, iar cei doi tineri sunt târâți prin noroiul cu care se împroașcă cuplul în vârstă, până în punctul culminant al poveștii când cel mai mare secret este dezvăluit și aflăm cui îi e frică de Virginia Wolf, deci de o viață anostă și încorsetată de compromisuri și mediocritate.

 

Tags: , , , , ,

10. The Departed


Nu o să înțeleg niciodată oamenii care se iau de Tim Burton pentru că îi folosește numai pe Johnny Depp și Helena Bonham-Carter, sau de Scorsese pentru că Leonardo DiCaprio apare în fiecare din filmele sale de după 2000. În ambele cazuri este vorba despre o formulă care dă rezultate foarte bune de fiecare dată (cel puțin în cazul lui Scorsese).

The Departed este un remake după filmul producție chinezească – Internal Affairs și descrie în paralel viața lui Colin Sullivan (Matt Damon) – un tip luat de mic sub aripa protectoare a lui Costello (Jack Nicholson), cel mai mare mafiot din zona Bostonului și trimis pe post de spion în rândul poliției orașului

și Billy Costigan (Leonardo DiCaprio), un tip care provine dintr-o familie care are multe legături cu mafia, dar ai cărui părinți, oameni cinstiți, l-au crescut cu principii și valori. Billy se înscrie și el în Academie, dar din cu totul alte motive decât Colin.

Datorită inteligenței și a originilor sale, Billy este ales de un departament special pentru a fi trimis ca și spion în tabăra lui Costello, motiv pentru care aparent îl dau afară din poliție și îl trimit în închisoare pentru a-și crea legăturile necesare intrării în lumea interlopă

Avem deci doi oameni care au de pierdut ce e mai important pentru oricine – viața, încercând să se întreacă unul pe altul fără a fi prinși, sau expuși. Presiunea psihică la care sunt supuși scoate ce e mai bun și rău în același timp din ambii, totul ducând la o dramă foarte reușită cu o pleiadă de monștrii sacrii, care joacă excepțional de bine, dând filmului elementul acela distinct de capodoperă.

Jack Nicholson este incredibil, cum numai el știe să fie în rolul lui Costello – un mafiot sadic și ușor nebun, plin de extravaganțe și originalitate. A se vedea scena din cinematograful XXX…

Martin Sheen și Mark Wahlberg îi joacă și ei extrem de veridic pe superiorii lui Billy, primul un bătrân lup versat, al doilea un tânăr plin de avânt, care poate să înjure jumătate de oră fără să se repete. Maybe, maybe not, maybe fuck youself!

Pe lângă povestea destul de complicată a dublei insinuări, filmul are și o mică intrigă secundară realizată prin Madolyn – psihiatra poliției, care intră într-o relație cu Colin, dar ajunge să îl cunoască și pe Billy, fără a ști de legătura celor doi cu Costello.

Filmul analizează mai multe teme, cum ar fi cea a predestinării, a situaților asupra cărora nu ai control, a identității, toate pe fundalul vieții din Boston, un soul of the city movie cum numai americanii știu să facă.

Tocmai mi-am dat seama că am ajuns la final fără să îl menționez pe Leonardo DiCaprio, care la fel ca și Viggo Mortensen din postul trecut nu reușise să mă cucerească până la rolul lui Billy Costigan, pe care îl joacă într-o manieră foarte subtilă, complet reținut, vulnerabil chiar, după cum observă și Madolyn, dar în același timp foarte inteligent și perspicace.

 
 

Tags: , , , , , , , , , ,

9. Eastern Promises

În mod normal nu mă atrag filmele despre mafie decât dacă sunt foarte bune, iar Eastern Promises este cu siguranță printre cele mai bune filme pe acest subiect.

Fiind un film de David Cronenberg, te aștepți la unele scene mai dure, ca să nu spun scârboase, iar Eastern Promises nu dezamăgește, pentru că încă din primele minute ne introduce în universul violent și nemilos al mafiei ruse.

Micul preludiu se sfârșește aici și povestea continuă cu o fată de numai 14 ani, care ajunge la spital în travaliu. Anna (Naomi Watts) este moașa care o asistă la naștere, dar din păcate tânăra moare lăsând în urmă o fetiță și un jurnal scris în limba rusă.

Hotărâtă să găsească părinții fetei pentru a le înapoia nepoata, Anna duce jurnalul acasă în speranța că unchiul ei, de origine ucrainieană o va ajuta să îl traducă. În foile jurnalului mai găsește și o carte de vizită a restaurantului “Trans-Siberian”, al cărui proprietar este bătrânul cap de familie, Semyon – jucat excelent de Armin Müller-Stahl.

După atmosfera de petrecere și distracție din restaurant nici nu ai zice că Anna a nimerit în cuibul unei din cele mai puternice familii mafiote din Londra. Ea este bineînțeles complet naivă din punctul ăsta de vedere, atât de mult chiar încât este convinsă de Semyon să îi aducă jurnalul pentru a-l traduce.

La ieșirea din restaurant Anna este acostată de Nikolai – șoferul familiei, jucat perfect de Viggo Mortensen, un actor de care nu m-am simțit niciodată atrasă până la Eastern Promises. Atitudinea lui este intens studiată și susținută pe parcursul întregului film. A mers cu documentarea atât de departe încât a vizitat diferite penitenciare rusești pentru a fi cât mai autentic, la fel ca și tatuajele pe care le are. Reușește să joace un tip extrem de periculos și sadic, care este în același timp carismatic, ba chiar simpatic, cu toate că atitudinea de badass suprem nu și-o pierde nici un minut.

Între Anna și Nikolai se înfiripă (urăsc cuvântul ăsta, dar în lipsă de ceva mai bun…) o fragilă prietenie, iar Nikolai încearcă să o convingă să renunțe la întreaga poveste pentru siguranța ei, dar cu idealiștii nu te pui!

Cu cât află Anna mai multe despre povestea fetei moarte, cu atât devine totul din ce în ce mai periculos, până în punctul în care întreaga familie este sub amenințare din partea celei mai sadice organizații din lume.

Pe lângă amenințarea din partea lui Semyon, Anna și Nikolai trebuie să îl îndure și pe Kirill (Vincent Cassel), fiul scelerat a lui Semyon, un individ de profesie fiu, extrem de tâmp și îngâmfat, ale cărui acțiuni pornesc un lanț de evenimente catastrofale pentru familie, pe care numai Nikolai o poate salva.

Kirill are și el propriul secret, atât de tabu încât ar provoca dezonorarea totală a familiei dacă ar fi dezvăluit. Felul în care Nikolai profită de acest secret este, din nou, absolut genial – eficiența sa aș compara-o cu cea a lui Anton Chigurh.

Pe lângă tema evidentă, Eastern Promises mai abordează și subiecte precum cultura comunităților de emigranți, cultura vory v zakone, urmările socialismului din Uniunea Sovietică, realismul dur al traficului uman și a fațadelor poleite în spatele cărora se ascund niște indivizi extrem de siniștrii.

Filmul este pe alocuri greu de vizionat, iar unele scene te lasă marcat, dar îl recomand din toată inima, fiind unul din cele mai bune filme pe care le-am văzut în ultima vreme, comparabil ca și calitate cu The Departed, cu toate că eu cred că îi este superior.

 
 

Tags: , , , , ,

8. The Illusionist

Cu o temă asemănătoare celei din The Prestige, The Illusionist este și un excelent film de epocă cu o distribuție de excepție, o imagine interesantă și locații foarte autentice. Povestea este o adaptare a nuvelei “Eisenheim, the Illusionist” de Steven Millhauser (pe care o recomand cu mare drag, fiind ca de obicei mult mai interesantă decât filmul).

Folosind intens, dar nu exagerat tehnica flashback-ului, filmul descrie povestea lui Eisenheim (Edward Norton), un magician misterios, care investigat în cazul morții ducesei von Teschen (Jessica Biel, uimitor de credibilă în acest rol) – detaliile și motivația fiind dezvăluite încetul cu încetul de-a lungul celor 2 ore.

Încă de la început filmul te cucerește prin peisajele superbe și coloritul ușor sepia, care îi dă o atmosferă cu totul aparte. Pe moment am crezut că a fost filmat în România, dar e de fapt Cehia.

În copilărie Eisenheim (zice-se) cunoaște un bătrân, care îi împărtășește un pic din magia lui, după care dispare din senin. Băiatul devine atât de pasionat, încât își petrece timpul exersând aproape obsesiv diferite trucuri.

Într-o zi, din întâmplare, o cunoaște pe ducesa Sophie van Teschen, cu care se împrietenește. Familia ei îi desparte bineînțeles, dar tinerii găsesc diferite căi de a fi împreună și plănuiesc chiar să fugă în China, dar sunt prinși în ultima clipă, iar Eisenheim decide să plece singur pentru a își perfecționa arta și a deveni bogat, astfel încât să se poată căsători cu Sophie.

Se întoarce ani mai târziu, când lucrurile s-au schimbat mult. Sophie este logodită cu prințul Leopold (un Rufus Sewell la înălțimea așteptărilor).

Neputând sta despărțiți, Sophie merge la spectacolele lui Eisenheim și în curând cei doi încep o aventură foarte periculoasă, mai ales pentru că prințul Leopold este prezentat de la bun început ca un tip extrem de arogant și egocentric într-o poziție mai mult decât privilegiată.

Relația acestuia cu Sophie se deterioreză atât de rău încât după o seară furtunoasă în care cei doi se ceartă, Sophie este găsită moartă într-un râu, iar Leopold este principalul suspect.

Aproape distrus de eveniment, Eisenheim începe să organizeze spectacole din ce în ce mai misterioase și sinistre, în care încearcă să o contacteze pe Sophie în lumea de dincolo, pentru a afla ce s-a întâmplat cu ea.

Cazul morții lui Sophie este investigat de inspectorul Uhl, un personaj foarte nuanțat, jucat foarte bine de Paul Giamatti, prins între loialitatea fată de Leopold și admirația fată de Eisenheim.

Finalul este pe măsura filmului și cu toate că nu oferă nimic nou, aproape că te obligă să revezi filmul pentru a prinde anumite detalii.

 
 

Tags: , , , , ,