Just like us

Postul lui klausen mi-a amintit de o mini colecție de poze vintage cu actori pe care o aveam uitată pe hard și pe care mi-ar plăcea să o împărtășesc cu voi (p.s. pentru efectul complet a se viziona cu melodia asta pe fundal):

                          Vă vine să credeți că in poza asta e Angela Lansbury din Murder she wrote??
                                                                   Audrey Hepburn si Anthony Perkins

Johnny Depp și Kate Moss

Don Johnson și Melanie Griffith (e aproape de necrezut cât de frumoasă era…)

                                                      Distribuția celebrului Star Wars

                                                        Brigitte Bardot și Jane Birkin

                                                      Brigitte Bardot și Sean Connery

                                                Sean Connery in floarea vârstei (WOW!)

                                                  Clint Eastwood și prima sa soție, Maggie în 1985

                                                                Dennis Hopper!!

                                              Marlon Brando într-o poziție foarte modernă

                                                            Christopher Walken!!!

                           Jack Nicholson, Lauren Bacall (girl be representin’) și Warren Beatty

                                                            Jack Nicholson din nou

                                       Tony Curtis, tatăl lui Jamie Lee Curtis și Jack Lemmon

                                                              Sophia Loren la Disneyland

                                                                   Elvis în orașul natal

                                                            Marilyn Monroe la 2-3 anișori

                                                      David Bowie și Elizabeth Taylor

                                         Dr. Quinn (Jane Seymour) și Freddie Mercury

                                            Maestrul Hitchcock cu nepoțeii la plimbare

                                                                  Madonna la 18 ani…

                                       Jeremy Iron și Meryl Streep, doi actori preferați la un loc

                                                            Jodie Foster la 14 ani

                                                            John Travolta la 2 ani O_O

                                                                John Travolta din nou

                                                   Dansând în stilu-i inconfundabil

                                      Kubrick pe platoul filmului Odiseea Spațială 2001

                                             Tată și fiu, Kirk și Michael Douglas

                                   Jon Voight, Marcheline Bertrand și Angelina Jolie

                                                         George Clonney

                                                    Tim Roth într-o perioadă Backstreet Boys
                                         Last, but not least, Kurt Cobain și Francis Bean

 

The Ghost Writer

Fiind o fană a genului mistery, am decis sâmbătă să mă uit la The Ghost Writer, în parte și pentru că din distribuție fac parte Ewan McGregor și Pierce Brosnan, doi actori pe care îi apreciez, cu toate că în ultima vreme nu au jucat în nici un film mai titrat.

Despre The Ghost Writer nu știam nimic în afară de semnificația titlului, pe care am aflat-o dintr-un alt film, cu nimeni alții decât Johnny Depp și John Turturo în rolurile principale, așa că nu am avut nici o așteptare din nici un punct de vedere – slavă domnului!

Filmul începe cu prezentarea unei oportunități nesperate pentru un scriitor (nu îi aflăm numele niciodată) care se află într-o pană de inspirație, jucat de Ewan McGregor. Acestuia îi sunt oferiți 250.000 de dolari pentru a edita și rescrie autobiografia prim ministrului britanic Adam Lang (Pierce Brosnan) fără a primi ulterior nici un fel de recunoaștere oficială. Tot ceea ce i se divulgă scriitorului la momentul respectiv este că autobiografia ar face o grămadă de bani dacă ar fi fost bine scrisă și că un alt “scriitor fantomă” a lucrat la ea până în momentul în care s-a sinucis…

Până aici nimic nou, sau șocant, poate doar faptul că ăsta

este James Blushi…

Scriitorul pleacă un pic cam zăpăcit de la întâlnire, iar pe drum este și jefuit de manuscrisul primit de la editură. Imediat își dă seama că ceva nu este în regulă cu sarcina curentă, dar din păcate este prea târziu să dea înapoi, iar 250.000 de dolari sunt un pic cam mulți bani pentru a putea fi refuzați din cauza unor bănuieli.

Fără tragere de inimă scriitorul pleacă în Statele Unite la reședința oficială a lui Lang, o casă incredibil de rece și sterilă, poziționată pe o plajă de o anostitate greu de întrecut.

Și cu toate că mobila proiectată de Walter Knoll este visul erotic al oricărui manager cu birou propriu, în The Ghost Writer este folosită excesiv, chiar și pentru atmosfera dorită.

Odată ajuns la reședința ministrului, scriitorul este întâmpinat de echipa acestuia de bodyguarzi și de asistenta personală, Amelia Bly, jucată de Kim Cattrall, care cu toate că este de origine britanică, are unul din cele mai proaste accente pe care le-am auzit vreodată.

Rescriind manuscrisul scriitorul face cu timpul cunoștință și cu soția lui Adam Lang, Ruth (Olivia Williams), un personaj ușor depresiv și nevrotic, care îi oferă scriitorului diferite detalii și informații mai intime din viața prim ministrului.

În timp ce intriga progresează aflăm că Lang este implicat într-un scandal anex al războiului din Irak, fiind acuzat de Curtea Internațională de Justiție că a aprobat arestarea și torturarea ilegală a unor persoane suspectate de terorism.

Conspirația ia proporții și mai mari atunci când scriitorul descoperă că Lang a fost la facultate împreună cu un fost agent CIA și că predecesorul său se poate să fi fost omorât.

Din acest punct acțiunea progresează mult mai alert, rămânând însă în același timp credibilă și consecventă în detalii.

Atmosfera filmului este întreținută cu atenție până la sfârșit într-un ritm mai degrabă plictisitor, iar tonurile generale de gri și bej devin obositoare deja din prima jumătate a filmului. Ewan, Williams și Brosnan joacă cu toții bine, restul ansamblului se descurcă ok, iar sentimentul de pericol este prezent pe tot parcusul filmului, Polanski dovedind încă odată că nu e nevoie de scene grafice sau prea explicite pentru a face Amenințarea simțită.

Subiectul este și el unul recent, prezentat într-o manieră minimalistă și tocmai de aceea foarte eficientă, o ușoară aluzie la Tony Blair și relația acestuia foarte amiabilă cu administrația Statelor Unite. De aplaudat mai este și verosimilitatea situaților, a lipsei de exagerări și a ritmului reținut al filmului, o schimbare binevenită de la thrillerele curente, încărcate de coincidențe și revelații.

Per total The Ghost Writer este un film un pic cam ciudat, care iese din tipare cu o acțiune simplă și clară, dar cu o linie foarte subțire între lent și plictisitor. L-aș recomanda mai degrabă fanilor genului, sau ai actorilor.

 

14. The Name of The Rose

Pe o scală de la 1 la 10 a stilului anticalofil, Numele trandafirului are un scor de 15. E atât de grotesc, incât a rămas întipărit în mintea oamenilor care l-au vizionat ca având cele mai urâte personaje prinse vreodată pe peliculă. Impresia e atât de puternică încât în unele cazuri dă naștere la reacții de genul “Numele Trandafirului? Nu e filmul ăla cu oamenii cu fețe de porci?”… True story!

Și ca să nu credeți că cineva exagerează:

     Oricât de multe personaje hidoase a jucat de-a lungul vieții, tot nu mă pot împăca cu gândul că ăsta e Ron Perlman

Cu toate că acest aspect al filmului ar putea convinge unele persoane că ar fi mai bine să sară peste acest film, restul compensează din plin. Numele Trandafirului, ecranizare a cărții cu același nume de Umberto Eco este o extrem de fidel originalului – un film foarte, foarte bun, o combinație perfectă de suspans, mister, istorie și filozofie.

Călugării William din Baskerville (Sean Connery) și Adso din Melk (Christian Slater) călătoresc spre o mănăstire benedictină din nordul Italiei unde urmează să aibă loc un sinod ecumenic foarte important. Cu câteva zile înainte de acesta în mănăstire are loc un eveniment cu totul neașteptat – un călugăr se sinucide, iar William, cunoscut pentru inteligența sa, care i-a folosit în trecut și în postul de inchizitor, este rugat să investigheze cauzele.

Pe măsură ce William înaintează în investigația sa cu ajutorul lui Adso, intriga ia proporții, iar noi avem parte de mesaje criptate, cerneluri magice, labirinturi, forțe malefice, chiar și simbolica scenă din cimitir în miez de noapte, singura dată însă când nu pare a fi un clișeu obosit.

Indiciile îl duc pe fostul inchizitor William foarte aproape de un adevăr greu de înghițit, dar deloc surprinzător, cu toate că finalul va fi o surpriză pentru mulți. Dar meritul filmului nu se află numai în poveste, ci și în ideile dezbătute pe marginea acesteia.

Pe drumul său spre adevăr William trebuie să înfrunte scepticismul și misticismul colegilor călugări, superstițiile acestora, călugări absolutiști cu porniri criminale și în final un fost adversar din tinerețe – Gui, un alt inchizitor, cunoscut pentru metodele brutale de “judecată”.

De o acurațete rar întâlnită, atât cartea, cât și filmul descriu fidel viața unui călugăr din Evul Mediu, în care gândirea liberă este permisă atâta timp cât coincide cu canoanele bisericești, iar Diavolul este văzut de fețele bisericești la orice colț, gata să sară oricând pe oamenii atât de ușor coruptibili.

Dacă povestea în sine este o alegorie, personajele sunt de asemenea simbolice – Adso tânărul crud, naiv, care va fi maturizat de experiența din mănăstire, William un Sherlock Holmes al călugărilor, un om treaz printre beți reprezintă partea deschisă spre progres și noutate a Bisericii, Jorge bătrânul fixat în credința sa, care pentru el reprezintă singurul adevăr, Abatele preocupat mai mult de renumele mănăstirii decât de oamenii care mor de foame la porțile sale, Fata și Salvatore – singurele pete de culoare din griul apăsător al mănăstirii.

Numele Trandafirului te captivază mai ales prin atmosfera creată, un amestec unic de sumbru, grotesc și comic, care rămâne cu tine mult timp după ce filmul s-a terminat. La fel ca și în Lista lui Schindler culorile sunt folosite sugestiv, tonurile de gri și bej fiind dominante cu câțiva stropi de pasiune ici colo.

Arhitectura este singurul element frumos din film, un lucru care nu poate fi întâmplător într-o poveste în care, dogmele la fel ca și oamenii care le creează sunt trecătoare, dar pietrele rămân.

Jocul actorilor este de asemenea superb, Sean Connery este la înălțimea așteptărilor, cu toate că trecea printr-un impas în cariera sa de actor iar Christian Slater este extrem de convingător în rolul său de novice, probabil și din cauză că avea 15 ani. Aș fi spus că din acest punct de vedere scena cu fata făr di nume este un pic cam incomodă, dar după Notes on a scandal, pare o nimica toată…

Restul distribuiției este la același nivel, Ron Perlman ar fi meritar sincer un Oscar pentru Salvatore, l-a jucat la perfecție.

Numele Trandafirului este în consecință un film clasic, cum nu am mai văzut de multă, multă vreme.

 

Îndrăzneț

La piel que habito se anunță a fi un film foarte îndrăzneț, chiar și pentru genul horror, șocând într-un mod extrem de profund, prin dezbaterea unora din cele mai mari tabuuri.

Up next la review-uri: The Name of the Rose

 

The Social Network

Am auzit de The Social Network de multă vreme, dar nu am avut niciodată pornirea să îl și văd. Povestea lui Mark Zuckerberg mi s-a părut extrem de plictisitoare și în plus nu prezenta nici un interes pentru mine, cu toate că am cont de facebook. Așa că singura posibilitate de vizionare s-a ivit ieri, când l-am prins pe HBO chiar de la început.

Filmul m-a luat prin surprindere de la prima scenă, având o atmosferă care aduce mai degrabă cu House M.D., sau Castle decât cu un film pentru adolescenți despre facebook. Replicile celor 2 actori sunt aruncate cu furie și iuțeală de la unul la altul și implică niște aspecte foarte neașteptate:

1. Mark Zuckerberg este mult mai interesant decât îl făceau să pară articolele scrise până atunci

2. Are tendințe ușor autistice, nefiind capabil să înțeleagă majoritatea valorilor și interacțiunilor sociale decât la nivel elementar și în termeni de cifre și procentaje

și 3. Filmul este mult mai interesant decât mă așteptam, având suspans și un scenariu destul de captivant.

În finalul scenei Erica (Rooney Mara) se desparte de Mark pe motiv că este nesimțit. Ca să îi dovedească că nu avre dreptate Mark se duce la cămin și hack-uiește site-urile cluburilor pentru studenți pentru a crea un catalog online în care fetele pot fi comparate pe baza aspectului. Yup, completely non asshole-ish…

Catalogul are un succes neașteptat și în câteva ore traficul ajunge la 22.000 de accesări punând pe burtă (cum îi place șefului meu să spună) întreaga rețea a universității Harvard. Acest lucru îl face faimos în cadrul facultății și astfel ajunge în vizorul clubului Phoenix, condus de Divya Narendra și frații Cameron și Tyler Winklevoss, care au o idee ce promite mult atât din punct de vedere financiar cât și social.

                                                         Adevărații frați Winklevoss

Ideea e de a crea un site care să le permită studenților Harvard să socializeze online, având ca scop cuplarea cu ajutorul site-ului. Mark fură ideea și o transformă în ceea ce cunoaștem astăzi ca “facebook” în 40 de zile de scripting aproape continuu, după care îl lansează, informându-i pe frații Winklevoss că site-ul gândit de ei nu poate fi realizat datorită unor probleme tehnice.

Cu sprijinul financiar al lui Eduardo Saverin (Andrew Garfield) – cel mai bun prieten al lui Mark siteul crește într-un ritm incredibil, iar cei doi își dau seama că trebuie să acționeze rapid pentru a ajunge la nivelul de corporație. În acest sens îi cer sfatul lui Sean Parker creatorul programului Napster, interpretat de Justin Timberlake în stilul caracteristic – replici izolate, rostite cu o oarecare aroganță, care îți lasă impresia că e constient tot timpul că e Justi Timberlake sex simbol/Adonis modern și că joacă într-un film. De fapt Justin Timberlake e atât de plictisitor ca actor, încât aș prefera 15 minute continue cu Jack Nicholson făcând gargară.

Mark este impresionat imediat de Sean și se mută în California, la Palo Alto, împreună cu echipa pe care și-a format-o pe banii lui Eduardo. În scurt timp intră cu totul sub influența lui Sean și îi îndepărtează pe toți oamenii cu care colaborase anterior, ajungând faimos, dar singur și neîmplinit.

În final se trezește dat în judecată nu numai de frații Winklevoss, ci și de cel mai bun prieten, iar impresia creată de film este atât de puternică încât m-am trezit întrebându-mă de ce mi-am făcut cont de facebook. Și cu toate că Mark nu este nici pe departe atât de antipatic pe cât îl face filmul să pară (conform spuselor celor care îl cunosc) majoritatea decizilor luate de-a lungul dezvoltării facebook sunt extrem de proaste și meschine.

În concluzie este foarte interesant de aflat cine stă în spatele tabului aproape perpetuu deschis pe facebook și care au fost etapele dezvoltării site-ului. În plus, tuturor ne plac poveștile de succes.

Fun fact: Frații Winklevoss sunt jucați de fapt de același actor, pentru că regizorul nu a găsit o pereche de gemeni corespunzătoare, așa că a replicat digital fața lui Armie Hammer, corpul aferent fiind al actorului Josh Pence.

 

13. The Green Mile

Am văzut prima oară acest film când aveam 15 ani și scena morții lui Delacroix mă bântuie și acum. A fost o scenă atât de memorabilă încât a doua zi m-am dus direct la bibliotecă și am împrumutat cartea. Pe atunci îmi plăcea foarte mult Stephen King și cu toate că mi-am mai schimbat părerea în timp, The Green Mile este cu siguranță una din cărțile lui cele mai bune, iar ca ecranizare poate fi lejer comparată cu The Shawshank Redemption.

Filmul descrie viața din sectorul de deținuți condamnați la moarte al penitenciarului “Cold Mountain” din Louisiana numit și “Culoarul Verde” datorită culorii care îi acompania pe deținuți până la scaunul electric. Tom Hanks este Paul Edgecomb, șeful sectorului, care pe lângă deținuții periculoși mai are de a face și cu psihopați în uniformă cu pile la conducerea penitenciarului.

Psihopatul în cauză – Percy Wetmore este jucat impecabil de Doug Hutchison, care reușește să redea toate trăsăturile definitorii ale personajului: frustrat, sadic, narcisist și arogant, un amestec care îl face aproape la fel de sinistru ca Eugene Tombs. În plus Percy moare de nerăbdare să vadă o execuție pe viu, deci ne putem aștepta de la început la un dezastru iminent.

Intriga se pune în mișcare odată cu sosirea lui John Coffey (like the drink, only not spelled the same), un uriaș acuzat de omorul brutal a două fetițe, condamnat și el la moarte.

John este, contrar aparențelor, extrem de blând și își petrece timpul plângând, sau stând izolat în celula sa. Lucrurile devin interesante când acesta dă dovadă de puteri supranaturale, vindecându-l pe Paul de infecți urinară care îl chinuia de câteva luni (infecție descrisă inutil de detaliat in carte, mă bucur că nu și în ecranizare)

Încetul cu încetul Paul își dă seama că John este nevinovat, dar cine ar crede în anii ’30 că un negru găsit cu cadavrele celor 2 fetițe în brațe nu este asasinul? Pe lângă asta John este oarecum încet la minte și nu înțelege mai nimic din ce i se întâmplă, având și ușoare pierderi de memorie.

Ritmul filmului este unul lent, dar nu frustrant. Povestea narată la persoana I de Paul ne este dezvăluită plină de suspans și farmec. Prezentul și trecutul sunt alternate dar nu abuziv, iar atmosfera este extrem de captivantă, având un ușor iz de poveste.

Foarte fidel cărții filmul reușește acolo unde atât de multe ecranizări după Stephen King au eșuat – are și elemente umoristice, uneori chiar absurde.

Billy “The Kid” Wharton jucat de Sam Rockwell este sarea și piperul filmului, de la crizele de nervi la chinul la care îl supune pe Percy, cu toate că, la fel ca orice alt aspect din cărțile lui King – nu este ce pare a fi.

Un rol important îl are și Eduard Delacroix, un piroman care se împrietenește cu Mr. Jingles – singurul animal din sectorul morții.

Delacroix este frecvent ținta atacurilor lui Percy pentru că este mic de statură și inofensiv, dar este răzbunat de Mr Jingles care îl enerveză pe Percy până aproape de isterie.

Filmul tratează mai multe subiecte de la sacru și profan la rasism, societatea anilor ’30 în sudul Statelor Unite, problema oamenilor instabili în funcții de putere, pedeapsa capitală și natura dreptății. Este genul de film care te captivează și te pune pe gânduri o perioadă bună după vizionare și nu numai datorită elementului “horror”.

În plus este una din cele mai bune ecranizări și unul din puținele filme în care toți actorii joacă bine. Fără îndoială un clasic.

 

Iron Man 2

Nu am fost niciodată fană a filmelor cu supereroi. Poate din cauză că mai toate presupun renunțarea la orice gândire logică, poate din cauza happy ending-ului iminent, sau poate din cauza spandexului și a chiloților purtați peste pantaloni. Who knows?

Iron Man a fost însă una din puținele excepții, mai ales datorită lui Robert Downey Jr. de care mă îndrăgostisem încă de la lansarea videoclipului lui Elton John, așa că acum câteva seri m-am hotărât să văd și partea a doua.

Primele 15 minute sunt la nivelul primului film. Tony Stark (Downey) dă șuturi în fund în stânga și în dreapta la o audiere în care guvernul Statelor Unite îi cere să predea faimosul costum pentru cercetări și replicare.

În același timp, într-o Rusie atât de clișeică, încât singurul lucru care mai lipsea era o babushka cu o farfurie de borș în brațe, Ivan Vanko (Mickey Rourke) se folosește de tehnologia dezvoltată de Howard Stark (tatăl lui Tony) pentru a se răzbuna pe acesta. Motivul fiind că propriul tată fusese folosit și dat la o parte de Howard după ce împreună reușiseră să proiecteze “tehnologia viitorului”.

Și cam de pe aici filmul tinde să cadă în plasa polarizării și a stupidității tipic hollywoodiene. Ivan nu numai că reușește să confecționeze un mini motoraș alimentat cu elemente radioactive în propriul apartament, dar cumva strecoară o namilă de costum la raliul de la Monte Carlo, unde încearcă să îl omoare pe Tony.

Nu reușește și este dus la închisoare, de unde scapă însă cu ajutorul lui Justin Hammer (magnificul Sam Rockwell) – negustorul de arme favorit al guvernului Statelor Unite, care și-ar da și propria mamă pentru a intra în posesia costumului de Iron Man. Complotul celor doi este destul de periculos pentru Tony, care întâmplător mai este și pe moarte, motiv pentru care reușește să se certe cu mai toți oamenii importanți din viața sa și este foarte aproape de a pierde și tehnologia din spatele costumului.

Da, și mie mi s-a părut oarecum complicată toată intriga. Poate că ăsta a fost și motiv pentru care filmului îi lipsește mult din farmecul și umorul primei părți. Don Cheadle este prea serios în rolul locotenentului Rhodes, Gwyneth Paltrow se poartă mai mult ca prietena frustrată a lui Tony decât ca o directoare generală și Scarlett Johansson are o adevărată paletă de expresii în rolul Văduvei Negre:

….

Pe de altă parte efectele speciale sunt spectaculoase, Robert Downey Jr este, ca de obicei, pe măsura așteptărilor (chiar și când inventează un nou element chimic în câteva minute), la fel este și Sam Rockwell – unul dintre cei mai buni actori ai generației curente – în opinia mea, iar unele glume sunt cu adevărat reușite. Ca să nu mai spun că în HD filmul arată halucinant de bine.

Mickey Rourke joacă pentru a n oară același tip de personaj, doar cu un final diferit, iar Samuel L. Jackson apare pe ecran mai rar decât regizorul filmului, Jon Favreau și ar putea fi foarte ușor confundat cu Elijah Price, personajul său din Unbreakable.

În concluzie Iron Man 2 este mai degrabă pentru fanii genului, sau ai seriei, sau pentru o seară în care nu aveți chef de un film prea serios, așa că vă las cu cele mai bune minute din film: